23 de definiții pentru tendință

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TENDINȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. ♦ Orientare comună a unei categorii de persoane; direcție. ♦ Evoluție a cuiva într-un anumit sens. 2. Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. 3. Trăsătură atribuită de unii teoreticieni artei, constând în finalitatea și eficiența practică a acesteia (politică, socială, morală etc.), opusă caracterului ideal (gratuității) artei (artă pentru artă). – Din fr. tendance.

tendință sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (înv) ~den~, ~denție / Pl: ~țe, (înv) ~ți / E: fr tendance] 1 Dispoziție firească pentru ceva Si: înclinare, năzuință. 2 Pornire conștientă spre un scop determinat. 3 Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție. 4 Direcția pe care o are un corp în mișcare. 5 Orientare comună a unei categorii de persoane. 6 Evoluție a cuiva într-un anumit sens. 7 Reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată.

TENDINȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. ♦ Orientare comună a unei categorii de persoane; direcție. ♦ Evoluție a cuiva într-un anumit sens. 2. Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. – Din fr. tendance.

TENDINȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. Și piesele lui Maxim Gorki sînt încărcate de tendință. SAHIA, U.R.S.S. 146. Coșbuc rămîne poetul țărănimii și exprimă tendințele țărănești. GHEREA, ST. CR. III 348. ◊ (Glumeț) Picioarele de la genunchi în jos au o tendință vădită de a se preface în sloiuri. SADOVEANU, O. VIII 180. 2. Direcția în care s-ar mișca un corp într-un cîmp de forță, dacă această mișcare nu ar fi împiedicată. – Pl. și: tendinți (GHEREA, ST. CR. II 18). – Variante: (învechit) tendență (ODOBESCU, S. III 343), tendenție (RUSSO, S. 90) s. f.

TENDINȚĂ s.f. 1. Dispoziție firească pentru ceva; înclinare, aplecare; năzuință. 2. Reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată. 3. Forța care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. [Cf. fr. tendance, it. tendenza].

TENDINȚĂ s. f. 1. dispoziție firească pentru ceva; înclinare, aplecare; năzuință. 2. reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată. 3. forța care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. 4. (p. ext.) orientare, direcție. (< fr. tendance)

TENDINȚĂ ~e f. 1) Orientare conștientă spre un anumit scop. 2) Dorință puternică; năzuință; aspirație. 3) (în opere artistice) Poziție social-politică a autorului; atitudine față de realitatea reflectată. 4) Direcție de mișcare a unui corp aflat sub acțiunea unei forțe. 5) Orientare comună a unei categorii de persoane. 6) Evoluție într-un anumit sens. [G.-D. tendinței] /<it. tendenza, fr. tendance

tendență f. 1. mișcare către ceva: tendența către centrul pământului; 2. fig. direcțiunea spre un scop: tendența către virtute.

*tendénță f., pl. e (fr. tendance, d. tendre, a tinde; it. tendenza). Acțiunea de a tinde, năzuință, pornire, inclinațiune: tendența celor bunĭ spre virtute. – Fals -ință.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

tendință s. f., g.-d. art. tendinței; pl. tendințe

tendință s. f., g.-d. art. tendinței; pl. tendințe

tendință s. f., g.-d. art. tendinței; pl. tendințe

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

TENDINȚĂ s. 1. aplecare, dispoziție, înclinare, înclinație, pornire. (~ de a exagera.) 2. v. aspirație.

TENDINȚĂ s. 1. aplecare, dispoziție, înclinare, înclinație, pornire. (~ de a exagera.) 2. aspirație, dor, dorință, năzuință, poftă, pornire, rîvnă, vis, (rar) năzuire, rîvnire, (reg.) năduleală, (înv.) năslire, năslitură, rîvnitură. (~ de a face ceva util.)

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

tendință (-țe), s. f. – Înclinație, pornire. – Var. tendență. Fr. tendance, tratat ca puissance-putință, croyance-credință etc. – Der. tendențios, adj., din fr. tendenciux.

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

TENDINȚĂ s. f. (cf. fr. tendance, it. tendenza): direcție sau sens de evoluție a unei limbi în compartimentele sau în sistemele ei actuale (fonetic, fonologic, morfologic, sintactic și semantic), odată cu direcția evoluției societății. Prin încrucișări și conflicte, ele produc schimbări de amănunt cu caracter de legi sau de excepții, iar studierea lor de către cercetători contribuie la o mai bună cunoaștere a limbii și a unor fapte cu caracter social. T. în limbă aduc inovații inconștiente, întâmplătoare, care pornesc inițial de la o anumită persoană și care sunt apoi criticate de către vorbitori ca abateri de la exprimarea obișnuită. Cu timpul, acestea sunt simțite – și chiar acceptate – de către unii vorbitori, tot inconștient, ca fiind utile, iar după aceea sunt generalizate prin imitare, integrându-se încetul cu încetul în sistemul limbii, în structura ei, rămasă aceeași. T. în limbă duc în final, de cele mai multe ori, la claritate, precizie și simplificare în toate compartimentele sau sistemele ei. Ele pot fi uneori oprite sau înlocuite cu t. contrare; pot fi de lungă sau de scurtă durată, mai cuprinzătoare sau mai puțin cuprinzătoare (pot cuprinde o singură limbă, un grup de limbi sau o familie întreagă de limbi); pot avea caracter general sau caracter special. Pentru a recunoaște t. actuale ale limbii este necesar să examinăm istoria ei. T. manifestate în latină au rămas în bună parte vii, până în zilele noastre. Constatăm acest lucru studiind fiecare compartiment sau sistem al limbii române, unde sesizăm continuarea, întărirea, slăbirea sau încheierea acestora și deducem că ele pot fi fonetice, fonologice, morfologice, sintactice și semantice. Pentru t. existente în gramatica limbii române, vezi lucrările noastre: Morfologia limbii romane, , București, 1996; Sintaxa limbii romane, , București, 1994 și 1997.

TENDINȚĂ (< fr. tendance < lat. tendo, întind, mă îndrept către) Termen folosit în conceptul artă cu tendință, în antinomie cu cel de artă pentru artă, și utilizat de critica rusă democrat-revoluționară, de cea apuseană și de cea marxistă. Opera de artă fiind un produs social, include, cu sau fără voia creatorului ei, un ansamblu de determinări ale societății asupra individului creator, care adoptă o anumită atitudine față de problemele existenței, față de idealurile poporului. Problema tendinței a fost discutată atît în cadrul culturii europene, la sfirșitul secolului al XlX-lea, dar și în cadrul literaturii noastre, în polemica dintre Titu Maiorescu, adept al teoriei artă pentru artă, preconizînd îndepărtarea elementelor social-politice din conținutul operei, și C. Dobrogeanu-Gherea. „Creațiunea artistului va exprima, într-un fel ori în altul, tendințele epocii în care trăiește, ale societății în care trăiește. Deci arta fără tendință nici nu poate să fie. Artă fără tendință n-a existat, nu există și nu va exista. Ideile și tendințele sociale sînt chiar sîngele cald și hrănitor, care nutrește și face viețuitor organismul numit artă.” (C. Dobrogeanu-Gherea, Tendenționismul și tezismul în artă).

Intrare: tendință
tendință substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • tendință
  • tendința
plural
  • tendințe
  • tendințele
genitiv-dativ singular
  • tendințe
  • tendinței
plural
  • tendințe
  • tendințelor
vocativ singular
plural
tendenție substantiv feminin
substantiv feminin (F135)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • tendenție
  • tendenția
plural
  • tendenții
  • tendențiile
genitiv-dativ singular
  • tendenții
  • tendenției
plural
  • tendenții
  • tendențiilor
vocativ singular
plural
tendență substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • tendență
  • tendența
plural
  • tendențe
  • tendențele
genitiv-dativ singular
  • tendențe
  • tendenței
plural
  • tendențe
  • tendențelor
vocativ singular
plural
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

tendință, tendințesubstantiv feminin

  • 1. Dispoziție firească pentru ceva; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote Și piesele lui Maxim Gorki sînt încărcate de tendință. SAHIA, U.R.S.S. 146. DLRLC
    • format_quote Coșbuc rămîne poetul țărănimii și exprimă tendințele țărănești. GHEREA, ST. CR. III 348. DLRLC
    • format_quote glumeț Picioarele de la genunchi în jos au o tendință vădită de a se preface în sloiuri. SADOVEANU, O. VIII 180. DLRLC
    • 1.1. Orientare comună a unei categorii de persoane. DEX '09 DEX '98 MDN '00
    • 1.2. Evoluție a cuiva într-un anumit sens. DEX '09 DEX '98
  • 2. Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
  • 3. Trăsătură atribuită de unii teoreticieni artei, constând în finalitatea și eficiența practică a acesteia (politică, socială, morală etc.), opusă caracterului ideal (gratuității) artei (artă pentru artă). DEX '09
    • diferențiere Reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată. DN
  • comentariu Plural și: tendinți. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.