TABÁC¹, (2) tabacuri, s. n. 1. Tutun măcinat, care se aspiră pe nas. ♦ (Reg.) Tutun de fumat. ♦ (Bot.) Tutun (1). 2. (La pl.) Sorturi de tabac (1). – Din germ. Tabak, rus., ucr. tabak.

TABÁC², tabaci, s. m. (Înv.) Tăbăcar. – Din tc. tabāk.

tabac¹ sm [At: ANON. CAR. / V: (înv; nob) tăbanc, (reg) tob~ / Pl: ~aci / E: tc tabak, tobac cf mg tabak] (Înv) 1-2 Tăbăcar¹ (1-2).

tabac² [At: (a. 1754) IORGA, S. D. XII, 68 / V: (îvp) tăb~, tub~ smn, (reg) ~ă, tăbacă sf, tăbag sn / Pl: (rar) ~uri / E: ngr ταμπάκσς, ger Tabak, fr tabac, mg tobák, tubák] 1 sn (Pop) Tutun (6). 2 sn (Reg; pan) Frunza altor plante, măcinată mărunt. 3 sm (Bot; Trs; Buc) Tutun (1) (Nicotiana tabacum). 4 sm (Bot; reg; șîc ~-turcesc, tăbac-rotund, ~-țigănesc) Tutun(2)-turcesc (Nicotiana rustica). 5 sm (Bot; reg; îc) ~ul-câmpului Arnică (Arnica montana). 6 sm (Bot; reg; îc) Tăbacă-sălbatică Mierea-ursului (Pulmonaria rubra). 7 s (Arg; îe) A fl prost ~ A fi foarte prost.

TABÁC², tabaci, s. m. Tăbăcar. – Din tc. tabāk.

TABÁC¹, tabacuri, s. n. Tutun măcinat, care se aspiră pe nas. ♦ (Reg.) Tutun de fumat. ♦ (Bot.) Tutun (1). – Din germ. Tabak, rus., ucr. tabak.

TABÁC², tabaci, s. m. (Astăzi rar) Tăbăcar. Albia rîului se îngusta... începea stăpînirea tabacilor care își argăseau pieile în Dîmbovița. PAS, L. I 70. În stînga mănăstirii... doi tabaci duceau pe umeri, atîrnate de o prăjină lungă, piei crude. CAMIL PETRESCU, O. I 446. Populațiunea orașelor se compunea de meseriași și neguțători... curelari, ceaprazari, tabaci. GHICA, S. XIV.

TABÁC¹ s. n. Tutun măcinat, care se aspiră pe nas. Deschidea [tabachera], înfigea două degete în ea și trăgea tabac pe nas. HOGAȘ, H. 43. [Dascălul] sfîrcuiește toată ziua la tabac. CREANGĂ, A. 16. ♦ (Regional) Tutun de fumat. De opt săptămîni nu ne-a dat dom’ majur tabacul. CAMILAR, N. I 12. ♦ Planta ale cărei frunze dau tutunul. (Atestat în forma tăbac) Foaie verde de tăbac. BIBICESCU, P. P. 43. – Variantă: tăbác s. n.

TABÁC I. s. n. tutun măcinat care se aspiră pe nas. II. adj. inv. de culoarea tutunului. (< germ. Tabak, fr. tabac, rus., ucr. tabak)

TABÁC¹ ~uri n. Preparat din frunze uscate de tutun, măcinate fin, care se aspiră pe nas; tutun prizat. /<ngr. tampákos, germ. Tabak

TABÁC² ~ci m. rar Muncitor specializat în tăbăcirea pieilor; argăsitor; dubălar; tăbăcar. /<turc. tabak

tabac n. 1. tutun pulverizat de tras pe nas; 2. Tr. tutun. [Ung. TOBÁK (v. duhan)].

tabac m. tăbăcar: uliță tabacilor. [Turc. TABBAK].

2) tabác n., pl. urĭ (rus. tabak, germ. tabak, fr. tabac, d. sp. tabaco, tutun, d. americanu tabacco, numele unuĭ fel de cĭubuc cu doŭă țevĭ, numit așa înainte de a fi fost știută insula Tabago; it. tabacco, engl. tobacco, ung. tobák. V. „Monographie du tabac” de Ch. Fermond, Paris, Imprimerie Centrale de Napoléon Chaix, rue Bergère, 20, 1857, pag. 17). Praf de tutun, pe care uniĭ (maĭ ales bătrîniĭ) obișnuĭesc a-l trage pe nas: a trage tabac. V. tutun.

1) tabác m. (turc. pop. tabak, lit. [d. ar.] debbagh; ngr. tabákis, alb. bg. tabak, ung. tabak și tobak). Munt. vest. Tăbăcar.

tăbac smn vz tabac²

TĂBÁC s. n. v. tabac¹.

tabác¹ (tăbăcar) (înv.) s. m., pl. tabáci

tabác² (tutun) s. n., (sorturi) pl. tabácuri

tabác (tutun) s. n., pl. tabácuri