TABÁC², tabaci, s. m. (Înv.) Tăbăcar. – Din tc. tabāk.

TABÁC¹, (2) tabacuri, s. n. 1. Tutun măcinat, care se aspiră pe nas. ♦ (Reg.) Tutun de fumat. ♦ (Bot.) Tutun (1). 2. (La pl.) Sorturi de tabac (1). – Din germ. Tabak, rus., ucr. tabak.

TABÁC¹, tabacuri, s. n. Tutun măcinat, care se aspiră pe nas. ♦ (Reg.) Tutun de fumat. ♦ (Bot.) Tutun (1). – Din germ. Tabak, rus., ucr. tabak.

TABÁC², tabaci, s. m. Tăbăcar. – Din tc. tabāk.

TABÁC¹ s. n. Tutun măcinat, care se aspiră pe nas. Deschidea [tabachera], înfigea două degete în ea și trăgea tabac pe nas. HOGAȘ, H. 43. [Dascălul] sfîrcuiește toată ziua la tabac. CREANGĂ, A. 16. ♦ (Regional) Tutun de fumat. De opt săptămîni nu ne-a dat dom’ majur tabacul. CAMILAR, N. I 12. ♦ Planta ale cărei frunze dau tutunul. (Atestat în forma tăbac) Foaie verde de tăbac. BIBICESCU, P. P. 43. – Variantă: tăbác s. n.

TABÁC², tabaci, s. m. (Astăzi rar) Tăbăcar. Albia rîului se îngusta... începea stăpînirea tabacilor care își argăseau pieile în Dîmbovița. PAS, L. I 70. În stînga mănăstirii... doi tabaci duceau pe umeri, atîrnate de o prăjină lungă, piei crude. CAMIL PETRESCU, O. I 446. Populațiunea orașelor se compunea de meseriași și neguțători... curelari, ceaprazari, tabaci. GHICA, S. XIV.

TABÁC I. s. n. tutun măcinat care se aspiră pe nas. II. adj. inv. de culoarea tutunului. (< germ. Tabak, fr. tabac, rus., ucr. tabak)

TABÁC² ~ci m. rar Muncitor specializat în tăbăcirea pieilor; argăsitor; dubălar; tăbăcar. /<turc. tabak

TABÁC¹ ~uri n. Preparat din frunze uscate de tutun, măcinate fin, care se aspiră pe nas; tutun prizat. /<ngr. tampákos, germ. Tabak

tabac n. 1. tutun pulverizat de tras pe nas; 2. Tr. tutun. [Ung. TOBÁK (v. duhan)].

tabac m. tăbăcar: uliță tabacilor. [Turc. TABBAK].

2) tabác n., pl. urĭ (rus. tabak, germ. tabak, fr. tabac, d. sp. tabaco, tutun, d. americanu tabacco, numele unuĭ fel de cĭubuc cu doŭă țevĭ, numit așa înainte de a fi fost știută insula Tabago; it. tabacco, engl. tobacco, ung. tobák. V. „Monographie du tabac” de Ch. Fermond, Paris, Imprimerie Centrale de Napoléon Chaix, rue Bergère, 20, 1857, pag. 17). Praf de tutun, pe care uniĭ (maĭ ales bătrîniĭ) obișnuĭesc a-l trage pe nas: a trage tabac. V. tutun.

1) tabác m. (turc. pop. tabak, lit. [d. ar.] debbagh; ngr. tabákis, alb. bg. tabak, ung. tabak și tobak). Munt. vest. Tăbăcar.

TĂBÁC s. n. v. tabac¹.

tabác² (tutun) s. n., (sorturi) pl. tabácuri

tabác¹ (tăbăcar) (înv.) s. m., pl. tabáci

tabác (tăbăcar) s. m., pl. tabáci

tabác (tutun) s. n., pl. tabácuri

tabac, -curi.

TABÁC s. v. argăsitor, tăbăcar, tutun, tutun turcesc.