SUFICIENȚĂ s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulțumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.

suficient, ~ă [At: MARIN, F. 477/10 / P: ~ci-ent / V: (îvr) ~iinte / Pl: ~nți, ~e / E: lat sufficiens, -ntis, it suficiente] 1-2 a, av Corespunzător anumitor cerințe, anumitor trebuințe, anumitor norme etc. Si: destul (11), îndestulător, mulțumitor, satisfăcător, (înv) îndestul V îndeajuns, bugăt. 3-4 a, av (Care este) atât cât trebuie Si: destul (4), îndestulător, mulțumitor, satisfăcător, (înv) îndestul Vz: îndeajuns, bugăt. 5 sm Calificativ între „insuficient” și „bine” cu care se apreciază răspunsurile la unele examene, conduita, munca unei persoane etc. 6 (Log; îs) Principiul rațiunii ~e Principiu fundamental al gândirii în virtutea căruia orice enunț trebuie să aibă un temei. 7-8 a, av (D. oameni) Care are o părere foarte bună și nejustificată despre sine. 9-10 a, av (D. oameni) Plin de sine. 11-12 a, av (D. oameni) Care denotă suficiență (3-4).

suficiență sf [At: MAIORESCU, CR. I, 267 / V: (îvr) ~iintia / Pl: ~țe / E: lat sufficientia, it sufficienza] 1 (Rar) Calitatea de a fi suficient (1). 2 Îndestulare. 3 (Liv) Semeție (1). 4 (Pex) Mărginire.

suficiinte a vz suficient

suficiintia sf vz suficiență

SUFFICIT (lat.) = Ajunge.

SUFICIENȚĂ, suficiențe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulțumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.

SUFICIENT, -Ă, suficienți, -te, adj. 1. Atît cît trebuie (pentru a corespunde scopului); de ajuns, destul, îndestulător. Pînă atunci ai vreme suficientă să te aranjezi. REBREANU, R. II 77. ◊ (Adverbial) Nu-și dă seama cît îl iubește ea și de aceea nu-i prețuiește suficient iubirea. REBREANU, R. I 246. ♦ (Substantivat, m.) Calificativ (între «insuficient» și «bine») cu care se apreciază o probă la un examen. 2. (Despre oameni) Care se crede capabil fără să fie; plin de sine, înfumurat, vanitos, îngîmfat. Cuvîntul «poet»... îi făcea rău, auzit din gura omului acestuia, suficient, afectat și pururea încîntat de sine. VLAHUȚĂ, O. AL. II 10. – Pronunțat: -ci-ent.

SUFICIENȚĂ, suficiențe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient (cantitativ sau calitativ). V. îndestulare. 2. Încredere exagerată în sine; mulțumire de sine, vanitate. Suficiența și disprețul cu care-i vorbea Ana îi deșteptau o mulțime de reflecții penibile. VLAHUȚĂ, O. A. 313. – Pronunțat: -ci-en-.

SUFICIENT, -Ă adj. 1. (adesea adv.) Destul, de ajuns. 2. (Despre oameni) Încrezut, prea mulțumit de sine; înfumurat. [Pron. -ci-ent. / cf. it. sufficiente, fr. suffisant, lat. sufficiens].

SUFICIENȚĂ s.f. 1. Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Vanitate; îngîmfare ridicolă. [Pron. -ci-en-. / cf. it. sufficienza, fr. suffisance].

SUFICIENT, -Ă adj. 1. (și adv.) destul, de ajuns. 2. (despre oameni) încrezut, prea mulțumit de sine; înfumurat. (< lat. sufficiens, it. sufficiente)

SUFICIENȚĂ s. f. 1. faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. vanitate; îngâmfare ridicolă. (< it. sufficienza)

SUFICIENT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) și adverbial Care satisface cerințele; în cantitatea necesară; destul. 2) (despre persoane) Care manifestă prin atitudine o satisfacție excesivă față de sine; plin de sine; înfumurat; vanitos; arogant. [Sil. -ci-ent] /<lat. sufficiens, ~ntis, it. sufficiente

SUFICIENT² m. Calificativ între „insuficient” și „bine”, cu care se notează uneori probele la examene. /<lat. sufficiens, ~ntis, it. sufficiente

SUFICIENȚĂ ~e f. 1) Caracter suficient. 2) Atitudine suficientă; vanitate; aroganță. /<lat. sufficientia, it. sufficienza

suficient a. 1. îndestulător; 2. fig. arogant, prezumpțios.

suficiență f. 1. ceea ce este de ajuns; 2. fig. vanitate neroadă, prezumpțiune.

*suficiént, -ă adj. (lat. suf-ficiens, -ficiéntis. V. e-, co-e- și de-ficient). Destul: ploaĭe suficientă. Fig. Vanitos, înaintat: om, ton suficient. Adv. A ploŭat suficient.

*suficiénță f., pl. e (lat. sufficientia). Cantitate destul de mare: suficiență de grîŭ. Fig. Vanitate, îngînfare, prezumpțiune: a vorbi cu suficiență.

suficient (desp. -ci-ent) adj. m., pl. suficienți; f. suficientă, pl. suficiente

suficiență (desp. -ci-en-) s. f., g.-d. art. suficienței

suficient (-ci-ent) adj. m., pl. suficienți; f. suficientă, pl. suficiente

suficiență (-ci-en-) s. f., g.-d. art. suficienței

suficient adj. m. (sil. -ci-ent), pl. suficienți; f. sg. suficientă, pl. suficiente

suficiență s. f. (sil. -ci-en-), g.-d. art. suficienței; pl. suficiențe

suficient (i-e)

suficient.

SUFICIENT, -Ă adj. (cf. it. sufficiente, fr. suffisant, lat. sufficiens): în sintagmele independentă suficientă și principală regentă suficientă (v.).

SUFICIENȚĂ s. f. (cf. it. sufficienza, fr. suffisance): îndestulare cantitativă de ordin noțional și de ordin semantic, care poate caracteriza un cuvânt. Termen folosit în sintagmele s. noțională (când este vorba de o noțiune întreagă, nealterată, care a dezvoltat în jurul ei un sens corespunzător) și s. semantică (atunci când este vorba de un sens deplin, care permite cuvântului contractarea unor funcții sintactice adecvate clasei căreia-i aparține).

SUFICIENT adj., adv. 1. adj. îndestulător, mulțumitor, satisfăcător. (O cantitate ~.) 2. adj. destul, îndestulător, (reg.) bugăt. (Provizii ~.) 3. adv. v. destul.

SUFICIENT adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

SUFICIENȚĂ s. v. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate.

SUFICIENT adj., adv. 1. adj. îndestulător, mulțumitor, satisfăcător. (O cantitate ~.) 2. adj. destul, îndestulător, (reg.) bugăt. (Provizii ~.) 3. adv. destul, îndeajuns, (reg.) bugăt, (înv.) îndestul. (Ai vorbit ~.)

suficient adj. v. FUDUL. GRANDOMAN. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. ÎNGÎMFAT. MEGALOMAN. MÎNDRU. ORGOLIOS. SEMEȚ. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

suficiență s. v. AROGANȚĂ. FALĂ. FUDULIE. INFATUARE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. MÎNDRIE. ORGOLIU. SEMEȚIE. TRUFIE. VANITATE.

Suficient ≠ insuficient, nesuficient