SUDÍT, sudiți, s. m. Locuitor din Țările Române aflat sub protecția unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc. – Din it. suddito.

SUDÍT, sudiți, s. m. Locuitor din țările românești aflat sub protecția unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pământenii. – Din it. suddito.

SUDÍT, sudiți, s. m. (Învechit și arhaizant) Locuitor din Principatele romîne aflat sub protecția unei puteri străine și avînd prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pămîntenii; p. ext. orice supus străin. Dumneata, Pavlicioni, ești mi se pare sudit, nu? Nu ești pămîntean. CAMIL PETRESCU, O. II 322. Deși domnii aveau fiecare un postelnic pentru relațiunile cu consulii, dar acțiunea acelor funcționari se mulțumea mai mult în cele ce privea interesele sudiților. GHICA, S. X.

sudit m. supus străin: am înnecat un sudit AL. [It. SUDIȚTO: termen introdus de consulii austro-italieni].

*súdit, -ă s. (it. súddito, d. lat. subditus. supus. Cp. cu apalt și drit). Supus străin (Cp. cu podan și tîrtan).

SUDÍ, sudesc, vb. IV. Tranz. (Învechit) A judeca, a hotărî. Du-te tu la domnii mari, Ei sudu să mi-l sudească. BIBICESCU, P. P. 330.

SUDÍ, sudesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A judeca, a hotărî. – Din sud².

sudésc v. tr. (sîrb. suditi. V. sud 2). P. P. Judec.

sudít s. m., pl. sudíți

sudít s. m., pl. sudíți

sudít (-ți), s. m. – Supus străin. – Mr. sudit. It. suddito. Sec. XVII, înv.

SUDÍT, -Ă, sudiți, -te, adj. v. SUDI. – [DLRM, DAR]

sudí, sudésc, vb. IV (reg.) 1. a judeca. 2. a condamna. 3. a destina.

SUDIT subst. „supus strein”. 1. Sudit/ul, Radu (Bîr II); -a f. (Aș Br 111); 2. Sudiții s.; > Sudețeanu act.