stanță² sf vz ștanță

stanță¹ sf [At: HELIADE, O. 354 / V: ~ție (Pl: stănții) / Pl: ~țe / E: it stanza] 1 (Înv) Cameră (1). 2 Strofă care are un înțeles de sine stătător și deplin, alcătuită dintr-un număr determinat de versuri, de obicei opt, cu o anumită schemă de rimă și formând o unitate ritmică. 3 (Lpl) Poezie scrisă în stanțe (2). 4 (Pgn) Poezie. 5 (Nav) Grindă de lemn dispusă de-a lungul parapetului sau balustradei unei punți descoperite, pe care se așază o încărcătură, în scopul de a o fixa Si: stâlp (2).

stanție¹ sf vz stanță¹

ștanță sf [At: NICA, L. VAM. 227 / V: (rar) st~ / Pl: ~țe / E: ger Stanze] 1 Unealtă-dispozitiv formată dintr-un poanson și o placă tăietoare, folosită la tăierea dintr-o dată a întregului contur al unei piese Si: șnit (5). 2 Unealtă folosită la fasonarea prin deformare plastică prin presiune a unor materiale Si: șnit (6). 3 Unealtă folosită la gravarea prin presiune a unui model, a unei cifre etc. pe suprafața unei piese sau a unui produs finit.

STANȚĂ², stanțe, s. f. Strofă, avînd un înțeles deplin, alcătuită dintr-un număr determinat de versuri a căror ordine, măsură și rimă sînt supuse unor anumite reguli. O, Muza mea... Nu ți-a intrat cumva-n pantof O pietricică? (De-aceea-mi iese șchiop și mic Un vers, în fiecare stanță). TOPÎRCEANU, P. 196. ♦ (La pl.) Poezie scrisă în strofele descrise mai sus. Crinii pe care aleasa inimii îi purta în cunună ori în centură, se vor desfoia etern, de-a lungul stanțelor nemuritoare. GALACTION, O. I 341. Mă lăsasem la o lină reverie, recitînd încet niște stanțe d-ale lui Anacreon. NEGRUZZI, S. I 223.

STANȚĂ¹ s. f. v. ștanță.

ȘTANȚĂ, ștanțe, s. f. Unealtă compusă din două piese cu muchii tăioase, montate într-o presă sau într-o mașină specială, cu ajutorul căreia se taie (fără așchiere) obiecte de aceeași formă dintr-un material (aflat de obicei sub formă de placă sau bandă); p. ext. unealtă compusă din două piese asociate, care se folosește la diferite operații de tăiere și de fasonare prin deformarea plastică a unui material. – Variantă: stanță s. f.

STANȚĂ¹ s.f. v. ștanță.

STANȚĂ² s.f. Strofă alcătuită dintr-un număr determinat de versuri, care are un înțeles complet. ♦ (la pl.) Poezie scrisă în strofele descrise mai sus. [Cf. fr. stance, it. stanza].

ȘTANȚĂ s.f. Unealtă cu o muchie tăioasă sau avînd la un capăt un model în relief, care se folosește pentru ștanțarea pieselor. [Var. stanță s.f. / < germ. Stanze].

STANȚĂ s. f. strofă dintr-un număr determinat de versuri, care are un înțeles complet. ◊ (pl.) poezie scrisă în astfel de strofe; (p. ext.) poezie. (< fr. stance, it. stanza)

ȘTANȚĂ s. f. unealtă cu o muchie tăioasă sau având la un capăt un model în relief, pentru ștanțarea pieselor. (< germ. Stanze)

STANȚĂ ~e f. Strofă cu înțeles de sine stătător, alcătuită din opt versuri. /<it. stanza

ȘTANȚĂ ~e f. 1) Unealtă formată dintr-o piesă și o placă tăietoare, folosită la prelucrarea obiectelor din tablă prin deformare plastică. ~ de perforat. 2) Unealtă folosită la imprimarea sub presiune a unui model pe suprafața unei piese. [G.-D. ștanței] /<germ. Stanze

stanță f. strofă (în elegie), octavă.

*stanță f., pl. e (fr. stance, d. it. stanza, cameră, locuință, stolă, d. stare, a sta. V. di-, in, pre-, re- și substanță). Strofă.

stanță s. f., g.-d. art. stanței; pl. stanțe

ștanță (unealtă) s. f., g.-d. art. ștanței; pl. ștanțe

stanță s. f., g.-d. art. stanței; pl. stanțe

ștanță (unealtă) s. f., g.-d. art. ștanței; pl. ștanțe

stanță s. f., g.-d. art. stanței; pl. stanțe

ștanță (tehn.) s. f., g.-d. art. ștanței; pl. ștanțe

stanță

ștanță

STANȚĂ (< it. stanza, strofă) Strofă, unitară ca înțeles, folosită de poeții Renașterii italiene, ale cărei versuri variază ca număr de la trei versuri pînă la douăzeci, ele avînd o anumită rimă. Ea apare ca o perioadă poetică simetric întocmită. Ex. Trudit apoi m-am așezat pe-o stîncă. La capătul călătoriei mele Se deschidea prăpastia adîncă Și străbătînd a norilor perdele Cu-nveninate ace de lumină Sclipeau în întuneric, șapte stele. (G. TOPÎRCEANU, Infernul. Stanțe apocrife la Divina Comedie)

STANȚĂ s. v. cameră, încăpere, odaie.

ȘTANȚĂ s. (TEHN.) 1. tipar. (~ pentru baterea monedelor.) 2. (rar) șnit. (~ pentru piese de tablă.)

stanță s. v. CAMERĂ. ÎNCĂPERE. ODAIE.

ȘTANȚĂ s. (TEHN.) 1. tipar. (~ pentru baterea monedelor.) 2. (rar) șnit. (~ pentru piese de tablă.)