stanță¹ sf [At: HELIADE, O. 354 / V: ~ție (Pl: stănții) / Pl: ~țe / E: it stanza] 1 (Înv) Cameră (1). 2 Strofă care are un înțeles de sine stătător și deplin, alcătuită dintr-un număr determinat de versuri, de obicei opt, cu o anumită schemă de rimă și formând o unitate ritmică. 3 (Lpl) Poezie scrisă în stanțe (2). 4 (Pgn) Poezie. 5 (Nav) Grindă de lemn dispusă de-a lungul parapetului sau balustradei unei punți descoperite, pe care se așază o încărcătură, în scopul de a o fixa Si: stâlp (2).

STANȚĂ², stanțe, s. f. Strofă, avînd un înțeles deplin, alcătuită dintr-un număr determinat de versuri a căror ordine, măsură și rimă sînt supuse unor anumite reguli. O, Muza mea... Nu ți-a intrat cumva-n pantof O pietricică? (De-aceea-mi iese șchiop și mic Un vers, în fiecare stanță). TOPÎRCEANU, P. 196. ♦ (La pl.) Poezie scrisă în strofele descrise mai sus. Crinii pe care aleasa inimii îi purta în cunună ori în centură, se vor desfoia etern, de-a lungul stanțelor nemuritoare. GALACTION, O. I 341. Mă lăsasem la o lină reverie, recitînd încet niște stanțe d-ale lui Anacreon. NEGRUZZI, S. I 223.

STANȚĂ² s.f. Strofă alcătuită dintr-un număr determinat de versuri, care are un înțeles complet. ♦ (la pl.) Poezie scrisă în strofele descrise mai sus. [Cf. fr. stance, it. stanza].

STANȚĂ s. f. strofă dintr-un număr determinat de versuri, care are un înțeles complet. ◊ (pl.) poezie scrisă în astfel de strofe; (p. ext.) poezie. (< fr. stance, it. stanza)

STANȚĂ ~e f. Strofă cu înțeles de sine stătător, alcătuită din opt versuri. /<it. stanza

stanță f. strofă (în elegie), octavă.

*stanță f., pl. e (fr. stance, d. it. stanza, cameră, locuință, stolă, d. stare, a sta. V. di-, in, pre-, re- și substanță). Strofă.

stanție¹ sf vz stanță¹

stanță s. f., g.-d. art. stanței; pl. stanțe

stanță s. f., g.-d. art. stanței; pl. stanțe

stanță s. f., g.-d. art. stanței; pl. stanțe

stanță

STANȚĂ s. v. cameră, încăpere, odaie.

stanță s. v. CAMERĂ. ÎNCĂPERE. ODAIE.

STANȚĂ (< it. stanza, strofă) Strofă, unitară ca înțeles, folosită de poeții Renașterii italiene, ale cărei versuri variază ca număr de la trei versuri pînă la douăzeci, ele avînd o anumită rimă. Ea apare ca o perioadă poetică simetric întocmită. Ex. Trudit apoi m-am așezat pe-o stîncă. La capătul călătoriei mele Se deschidea prăpastia adîncă Și străbătînd a norilor perdele Cu-nveninate ace de lumină Sclipeau în întuneric, șapte stele. (G. TOPÎRCEANU, Infernul. Stanțe apocrife la Divina Comedie)