18 definiții pentru poezie


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

POEZÍE, poezii, s. f. 1. Modalitate a literaturii care exprimă mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al unui limbaj concentrat, al afectivității, al rimei, al ritmului etc.; (concr.) creație literară în versuri. ♦ Totalitatea compozițiilor în versuri ale unui poet, ale unui curent literar, ale unui popor etc. 2. Fig. Caracter poetic al unei opere literare, al unui peisaj, al unei situații; farmec, frumusețe, încântare. [Pr.: po-e-] – Din fr. poésie.

POEZÍE, poezii, s. f. 1. Modalitate a literaturii care exprimă mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al unui limbaj concentrat, al afectivității, al rimei, al ritmului etc.; (concr.) creație literară în versuri. ♦ Totalitatea compozițiilor în versuri ale unui poet, ale unui curent literar, ale unui popor etc. 2. Fig. Caracter poetic al unei opere literare, al unui peisaj, al unei situații; farmec, frumusețe, încântare. [Pr.: po-e-] – Din fr. poésie.

POEZÍE, (1) poezii, s. f. 1. (Spre deosebire de proză) Arta de a exprima o idee sau un sentiment în mod plastic, cu ajutorul imaginilor, al ritmului, mai ales sub formă de versuri; creație artistică în versuri a unui poet. Poezia trebuie să oglindească faptele mărețe, lupta poporului și chipurile celor mai buni fii ai săi. BENIUC, P. 73. Îți sînt dator de multă vreme, amicul meu, o poezie; în inimă eu ți-o scrisesem, acum ți-o scriu și pe hîrtie. MACEDONSKI, O. I 217. De astă dată poezia avea strofe mai puține. VLAHUȚĂ, O. A. 431. ◊ (Poetic) Spune-mi dar acuma, tu ce ești poet, Ce poezii cîntă inima-ți încet? ALECSANDRI, P. I 127. ◊ (Urmat de determinări care arată genul, domeniul, sfera creației artistice) Poezie dramatică.Țara Făgărașului este un vast laborator de poezie populară. BOGZA, C. O. 275. Eminescu a îmbogățit limba și a legat poezia cultă de producțiile din veac ale cîntăreților anonimi ai neamului. SADOVEANU, E. 75. 2. Totalitatea compozițiilor în versuri ale unui poet, ale unui grup social, ale unui popor, ale unei epoci etc. «Vara» este triumful soarelui în poezia lui Coșbuc și în poezia romînească. IBRĂILEANU, S. 146. 3. Caracter poetic al unei opere de artă, al unui peisaj, al unui colț din natură etc.; farmec, frumusețe, încîntare. Mirosul florilor e așa de îmbătător și de dulce, și noaptea de primăvară e plină de atîta poezie. SADOVEANU, O. III 177. Astfel eu pierdut în noaptea unei vieți de poezie... am făcut din tine-un înger, blînd ca ziua de magie, Cînd în viața pustiită rîde-o rază de noroc. EMINESCU, O. I 29. Razele lunii sînt dulci ca glasul privighetoarei, cerești ca poezia sufletului. ALECSANDRI, O. P. 66.

POEZÍE s.f. 1. Arta de a scrie în versuri; creație, operă literară în versuri. ♦ Totalitatea poeziilor unui poet, ale unui popor etc. 2. (Fig.) Caracterul poetic al unui peisaj, al unei întâmplări etc.; farmec, frumusețe, încântare. [Gen. -iei. / < fr. poésie, it. poesia, cf. lat. poesis, gr. poiesis].

POEZÍE s. f. 1. creație literară în versuri; arta de a scrie în versuri. ◊ totalitatea poeziilor unui poet, ale unui popor etc. 2. (fig.) caracterul poetic al unui peisaj, al unei întâmplări etc.; farmec, frumusețe, încântare. (< fr. poésie, lat. poesis, it. poesia, germ. Poesie)

POEZÍE ~i f. 1) (în opoziție cu proză) Operă literară artistică scurtă în versuri. 2) Totalitate a unor astfel de opere literare artistice (ale unui poet, ale unui popor, ale epocii etc.). ~a poeților români din sec.XIX.~ populară (orală) creație populară în versuri. ~ calendaristică ansamblu de poezii populare privind obiceiurile calendaristice. 3) fig. Ceea ce are caracter poetic, ce încântă; farmec; vrajă. ~a vieții. [G.-D. poeziei; Sil. po-e-] /<fr. poésie

poezie f. 1. limba sentimentului și a imaginațiunii, obișnuit supusă la o măsură regulată: în privința formei, ea poate fi artistică sau populară, cea din urmă totdeauna anonimă, reflectând modul de a cugeta și de a vedea al poporului; 2. arta de a compune poeme; 3. gen de poemă: poezie lirică; 4. calitatea versurilor bune: e multă poezie în psalmi; 5. se zice de o operă în proză plină de cutezare și de înălțime poetică: e multă poezie în Cântarea României de Bălcescu; 6. ceeace este înalt, duios într’o operă de artă, într’o producțiune a naturei: poezia unei furtuni; 7. totalitatea operelor în versuri compuse într’o limbă: istoria poeziei române; 8. pl. scriere în versuri: Poezii de Eminescu.

poezíe f. (fr. poésie, lat. poésis, vgr. poiesis). Arta de a mișca fantazia și sentimentele pin versurĭ (V. proză): a cultiva poezia. Frumuseță de fond și expresiune, indiferent dacă e în versurĭ orĭ proză: Biblia e plină de poezie. Spectacul măreț: poezia uneĭ furtunĭ. Poemă (maĭ ales maĭ scurtă): o poezie de Alexandri. Gen de poezie, de poemă: poezia epică, lirică, dramatică. Totalitatea poemelor și poeziilor: istoria poeziiĭ româneștĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

poezíe s. f., art. poezía, g.-d. art. poezíei; pl. poezíi, art. poezíile

poezíe s. f., art. poezía, g.-d. art. poezíei; pl. poezíi, art. poezíile


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

POEZÍE s. v. farmec, fascinație, încântare, magie, poetică, vrajă.

POEZÍE s. stihuri (pl.), versuri (pl.), (Mold. și Transilv.) verș. (Scrie ~ și proză.)

POEZIE s. (LIT.) stihuri (pl.), versuri (pl.), (Mold. și Transilv.) verș. (Scrie ~ și proză.)

poezie s. v. FARMEC. FASCINAȚIE. ÎNCÎNTARE. MAGIE. POETICĂ. VRAJĂ.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

POEZIE. Subst. Poezie, muză (livr.), versuri, stihuri, lirică, versificație. Poezie populară; poezie cultă. Poezie lirică; poezie epică; poezie dramatică. Poezie, poezioară (dim.), poezea (depr.). Specii și forme de poezie: acrostih; aubadă; baladă; bucolică; cantilenă; canțonă; canțonetă; catren; centon (rar); colind, colindă; cuplet; ditiramb (la vechii greci și romani); discord; distih; doină, doiniță (dim.), doinișoară; eglogă; elegie; epigramă; epistolă; epitaf; epitalam (livr.); epodă; epopee, epos (livr.); fabulă; fatrasie; gazel; giostră; glosă; himeneu; idilă; imn; legendă; madrigal; meditație; monostrofă; odă; odeletă; palinodie; pantum; pastel; pastorală; poem; psalm; rapsodie; romanță; rondel; rubaiat; satiră; sextină; sirventă; sonet; stanță; tautogramă; terțet, terțină; triolet; vilanelă. Artă poetică; poetică. Prozodie. Versificație. Vers. Rimă. Refren, ritornelă. Ritm. Metrică. Inspirație. Lirism. Poet. Adj. Poetic, liric. Bucolic, idilic, pastoral; ditirambic; elegiac; poematic. Vb. A face (a scrie, a compune) versuri, a versifica, a versui (înv.), a încăleca pe pegas (ir.). A declama (a recita) versuri. V. artist, autor, carte, curente literare, literatură.

POEZIE (< fr. poésie < lat. poesis < gr. poiesis, creație) Formă a literaturii, caracteristică prin respectarea anumitor cerințe formale sau structuri adiționale, ca rimă, ritm, măsură, strofă. În concepția anticilor, poezia era socotită orice lucrare în versuri, indiferent de conținutul ei. La greci, preoții, filozofii, oamenii de stat foloseau poezia în învățămintele lor. În secolul anterior lui Herodot, de exemplu, istoria era cunoscută sub forma recitărilor poetice. În procesul evolutiv al popoarelor poezia este socotită ca precedînd proza. Poeții romantici au precizat sensul termenului poezie, prin includerea și a sentimentului ca element caracteristic, iar simboliștii, a muzicalității. Artă a limbajului, esența interioară a poeziei, tradusă prin simboluri, comparații, în concepția modernă, este văzută însă nu atît în respectarea unor reguli formale ritmice, metrice, muzicale – cît în conținutul ei afectiv sau, cum o definea M. Eminescu, voluptos joc de icoane. Conceptul de poezie a suferit de-a lungul anilor variate formulări, de la mimesis (imitație a realului) din poeticele și retoricele antice, pînă la teoria poeziei obscure sau ermetice, a poeziei concrete sau a poeziei obiectuale, lipsite de sens etc. Considerată ca o reflectare a realității, prin intermediul conștiinței poetului, sub alte raporturi decît cele obișnuite, în virtutea unei logici poetice, poezia solicită poetului o tensiune emoțională și un efort creator. Ex. M-am băgat surugiu la cuvinte; Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratic, Le strunesc în ham de gînd, cînd lin, cînd sălbatic, Le-ncing cu harapnicul dorului și mînă-nainte! Ca să nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite, Mă plec la fiecare, migălos faur, Și-ncalț agerile versuri la copite Cu potcoavele rimelor de aur... (V. VOICULESCU, Destin) În diferite timpuri și la diferite popoare, poeții erau cunoscuți sub diferite denumiri: aed, bard, rapsod, trubadur etc. Aedul (< fr. aède < gr. aoidos, cîntăreț) era, în antichitatea elină, acel poet rătăcitor din cetate în cetate, care, cu prilejul marilor solemnități, își recita versurile compuse de el (imnuri, ode etc), în acompaniament de liră sau ale unui instrument cu coarde, forminx. Un astfel de aed, pe care tradiția îi reprezintă orb, a fost Homer (sec. IX î.e.n.). Asemenea cîntăreți rătăcitori au fost în evul mediu menestrelii < fr. ménestrel < lat. pop. ministerialis, slujitor, ce-și cîntau versurile prin castelele feudalilor; truverii (< fr. trouvère < trouver, a descoperi) și trubadurii (< fr. troubadour < prov. trobador) la francezi; minnesängerii (< germ. minne, iubire, singer, cîntăreț), la germani; guzlarii (de la instrumentul cu o singură coardă guzla), la croați. Termenul bard (< fr. barde < celticul bardas, poet) denumea la vechii celți poeții ce își recitau cîntecele compuse de ei întru slava eroilor sau a zeilor. Barzii erau poeții naționali ai populațiilor de neam celtic (bretoni, irlandezi, scoțieni etc.). Prin cîntecul lor, bardit, ei influențau pe războinici în luptă. La gali, ei formau o corporație ereditară, ce ocupa al treilea sau ultimul ordin druidic. Tacit, în a doua carte a Analelor, arată că barzii mergeau în fruntea armatei, îmbrăcați în lungi hlamide albe, cu harpa în mînă și înconjurați de barzi mai mărunți, care cîntau din diferite instrumente. Cei vechi socoteau pe barzi ca avînd un caracter sacru. Ei nu luau parte la lupte, neexpunîndu-și persoana lor sacră, dar erau martori ai faptelor eroilor pe care aveau să-i slăvească apoi în cîntecul lor. Noțiunea bard este sinonimă cu aceea de poet (ex. V. Alecsandri este denumit și bardul de la Mircești). În acest sens este folosit cuvîntul și de M. Eminescu în Cugetările sărmanului Dionis. Ah! garafa pîntecoasă, doar de sfeșnic mai e bună, Și mucoasa luminare sfîrîind săul și-l arde, Și-n această sărăcie te inspiră, cîntă, barde... Rapsod (< fr. rhapsode < gr. rhapsodos, cf. gr. rhaptein, a coase și ode, cîntec) la cei vechi era poetul rătăcitor din cetate în cetate, care își recita versurile făcute de el sau fragmente de poeme, uneori chiar poeme întregi. Termenul rapsod se confundă adesea cu aed. Aedul însă își cînta propriile-i versuri în acompaniamentul lirei, iar rapsodul era un recitator al versurilor altuia. Cu vremea, diferențierea s-a estompat, prin rapsod înțelegîndu-se cel ce cîntă sau recită propriile-i poezii sau ale altora. Denumirea scald (< fr. scalde < scandinavul scald, poet) era dată vechilor poeți nordici (scandinavi, irlandezi). Asemenea barzilor saxoni, ei formau o castă sacerdotală, ca și aceea a druizilor. Motivul poeziei lor, cu pronunțat caracter eroic și un stil metaforic, prețios, bogat în perifraze, îl constituie preamărirea unor zeități sau figuri ale vremii. Deși dăinuie pînă în secolul al XV-lea, acest fel de poezie începe să decadă încă din secolul al XIII-lea. Poeziile scalzilor, recitate cu acompaniament muzical, transmise pe cale orală, an fost mai tîrziu adunate în culegeri denumite edde și saga. * În afara acestor denumiri se mai folosește și termenul epigoni (< fr. épigone < lat. lit. epigonus < gr. epigonos, urmaș), în caracterizarea scriitorilor mai puțin valoroși decît înaintașii lor sau a imitatorilor unui mare scriitor. Astfel, Eminescu consideră epigoni generația de poeți lipsiți de credință în puterea artei lor și de idealuri, în comparație cu generația de scriitori care i-a precedat. Iară noi, noi, epigonii... simțiri reci, harfe zdrobite Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte... De asemenea, poeții care l-au imitat pe Eminescu au creat, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, o perioadă de epigonism în poezia noastră și pe care Al. Vlahuță îi caracterizează astfel: Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite, Triști poeți ce plîng și cîntă suferinți închipuite. (AL. VLAHUȚĂ, Unde ne sînt visătorii?)


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

POEZÍE (< fr., lat.; {s} gr. poiesis „creație”) s. f. 1. Modalitate artistică, exprimând prin multitudinea de sensuri și valori sugestive ale cuvântului, prin limbajul concentrat, metaforic, o cunoaștere specifică, afectivă, a esențelor lumii reale; arta de a scrie versuri; creație literară în versuri. P. a cunoscut de-a lungul epocilor o evoluție complexă, integrându-se tuturor genurilor (epic, dramatic), dar păstrându-și întotdeauna esența lirică, dezvoltând numeroase specii sub raport formal glosă, sonet, rondel ș.a.) sau tematic (p. didactică, filozofică, socială ș.a.) și folosind diferențiat mijloacele prozodice și stilistice (vers clasic, vers alb). ♦ Operă în versuri, în general de mică întindere. 2. Ansamblul operei poetice aparținând unui poet, unei epoci, unui popor. 3. Caracter, aspect poetic (al unui peisaj, al unei situații, al unui colț de natură etc.); farmec, frumusețe încântătoare.

Intrare: poezie
substantiv feminin (F134)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • poezie
  • poezia
plural
  • poezii
  • poeziile
genitiv-dativ singular
  • poezii
  • poeziei
plural
  • poezii
  • poeziilor
vocativ singular
plural