5 intrări

67 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SÍE pron. refl. (Forma accentuată de dat., pers. 3, pentru toate genurile; înv.) Sieși. – Lat. sibi.

SÍE pron. refl. (Forma accentuată de dat. pers. 3 pentru toate genurile) Lui însuși, ei însăși. – Lat. sibi.

DÚCE1, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus de gânduri (de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere.

PUSTÍU, -ÍE, (I) pustiuri, s. n., (II) pustii, adj. I. S. n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație; spec. întindere vastă și plană de teren lipsită de vegetație și nepopulată, acoperită cu nisip; deșert. ◊ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ◊ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și fără populație. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. și pop., în imprecații) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (și nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustíe s. f.] – Din bg. pustinja.

PUSTÍU, -ÍE, (I) pustiuri, s. n., (II) pustii, adj. I. S. n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație; spec. întindere vastă și plană de teren lipsită de vegetație și nepopulată, acoperită cu nisip; deșert. ◊ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ◊ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și fără populație. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. și pop., în imprecații) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (și nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustíe s. f.] – Din bg. pustinja.

SE pron. refl. 1. (Arată că persoana care face lucrarea este și aceea care o suferă) Se ascunde sub pod. 2. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) Se îmbolnăvi de ochi. 3. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Se ghiontesc. 4. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice) S-a luptat cu zmeul. 5. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale) Să se dea dispoziții.Lat. se.

SÍEȘI pron. refl. (Forma accentuată de dat., pers. 3, pentru toate genurile) Lui însuși, ei însăși. [Pr.: si-eși] – Sie + și.

SINE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau, înv., „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede. 2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial) Păstrează totul pentru sine însăși. ◊ Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat) În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. – Lat. se (după mine, tine).

se1 [At: PSALT. HUR. 54r/8 / V: sine (D: sie, sieși, îvr, șie, șieși / Ac: (îvr) sinemi, sineți, sinene, sinevă, sinele, sineși, (înv) săneș / D: își / A: (îvp) / E: ml se] 1 prf Înlocuiește numele persoanei sau persoanelor despre care se vorbește și care sunt obiectul asupra căruia se exercită, direct sau indirect, acțiunea verbului al căror subiect sunt. Se ferește de mine. 2 prf (Îf sine) Înlocuiește numele persoanei sau persoanelor despre care se vorbește și care sunt, reciproc, obiectul asupra căruia se exercită, direct sau indirect, acțiunea verbului al cărui subiect sunt Se bat ca chiorii. 3 prf (Îf accentuată sine, la p. 3, înv. și la p. 2, 4, 5, 6). Înlocuiește numele persoanei sau persoanelor aspra cărora se exercită, direct sau indirect, acțiunea verbului, subliniind perticiparea singulară a subiectului la acțiune, izolat de alte subiecte posibile Se cunoaște pe sine <se întrece pe sine însuși. 4 prf (Îf neaccentuate își, și-, -și, ș-) Înlocuiește numele persoanelor în folosul cărora se acționează, accentuând implicarea lor în acțiune Chemându-l să-și aleagă o carte... 5 aps (Îf neaccentuate își-, -și, înv, , îf accentuată șie; indică posesiunea) Care este al persoanei despre care se vorbește. 6 aps (Îf neaccentuate își-, -și, înv, -ș, îf accentuată șie; d. o parte a corpului, indică apartenența) Care aparține persoanei despre care se vorbește. 7 aps (Îf neaccentuate își-, -și, înv, -ș, îf accentuată șie; indică dependența) Care se află într-o anumită legătură (de rudenie) cu persoana despre care se vorbește. 8 aps (Îf neaccentuate își, -și, înv, , îf accentuată șie; cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvârșit etc. de persoana despre care se vorbește. 9 ppr (Îvp; îf accentuată sine; precedat de diverse prepoziții; p. 3, înv, p. 2, 4, 5, 6) Înlocuiește numele persoanei care săvârșește acțiunea, asupra căruia se răsfrânge acțiunea etc. Luă cu sine și pe fiul cel mic. Furară tot de pe lângă sine. 10 ppr (Reg; îlav) De sine Morocănos Om de sine. 11-12 ppr (Îljv) De (la sau, înv, din, dintre) sine (sau, înv, sineși, sinele) sau înv, singur de (sau de la, din dintru) sine (sau însuși) sau de sine singur (ori însuși) (Care este făcut) din inițiativă proprie. 13-14 ppr (Îal) (Care este realizat) cu (sau prin( mijloace, resurse proprii. 15-16 ppr (Îal) (Care acționează) independent (de cineva sau ceva). 17-18 ppr (Îrg; îljv) Fără sine ((În mod) neechilibrat. 19-20 ppr (Îrg; îal) (Ca) nebun. 21-22 ppr (Îljv) De sine stătător (Care poate exista sau se poate menține) prin puterile sale, prin însușirile care îl caracterizează, nedepinzând de nimeni sau de nimic. 23-24 ppr (Îljv) În sine (sau, înv, pentru sine, de sineși) (Care există) prin (sau în) ceea ce are esențial sau specific. 25-26 ppr (Îal) (Care există) în (sau prin) el însuși. 27 ppr (Înv; îla) În sine Neamestecat. 28 ppr (Îe) A fi (sau a se înțelege, a vorbi etc.) de la sine (înțeles) sau (înv) de la sine (sau de sineși) se înțelege A se subînțelege. 29 ppr (Îae) A fi evident. 30 sm (Îf sine, înv, sineși; de obicei art) Ceea ce fiecare (în mod potențial sau real, conștientizat ori nu) este pentru el însuși. Si: eul. 31 sm (Pex; îaf) Entitate materială și spirituală. 32 sm (Îlav) În (sau, înv, întru) sine (sau sine-mi, sine-ți, sine-și etc) sau în sinea mea (sau ta, lui etc.) În gândul cuiva (fără a fi exteriorizat). 33 sm (Înv; îe) A-și veni în sine A-și reveni (dintr-o stare proastă, anormală etc.). 34 sm (Îvr; îe) A-și ieși din ~ A nu se mai comporta normal. 35 sm (Îvr; îe) A se afla aflară din sineși A fi bolnav psihic. 36 sm (Înv; precedat de diverse pp) Propria persoană. 37 sm (Înv; precedat de diverse pp) Suprafață. 38 sn (Înv; pex; precedat de diverse pp) Interior. 39 pnh (P. 3) Cineva Se cere să încetați. 40 prf (Indică diateza reflexivă; scoate în evidență subiectul) Înlocuiește numele unei persoane sau ale unor persoane care, ca subiecte, au o anumită stare, devenire sau participă intens, au un interes special etc. Se bucură de cadou. 41 prf (P, 3, 6) Arată că acțiunea are loc fără a sugera cine o săvârșește Ce ți se va întâmpla?. 42 prf (P. 3, 6) Înlocuiește numele persoanei sau ale persoanelo asupra cărora se răsfrînge acțiunea săvârșită de altcineva Se aud zgomotele străzii. corectat(ă)

șie prf[1] vz sie[2]

  1. Abreviere nedefinită în original. — cata
  2. sie nu este definit. — cata

SE pron. refl. 1. (Arată că persoana care face lucrarea este și aceea care o suferă) Se ascunde sub pod. 2. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) Se îmbolnăvi de ochi. 3. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Se ghiontesc. 4. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice) S-a luptat cu zmeul. 5. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale) Să se dea dispoziții. – Din lat. se.

SÍEȘI pron. refl. (Forma accentuată de dat., pers. 3, pentru toate genurile) Lui însuși, ei însăși. [Pr.: sí-eși] – Sie + [î]și.

SÍNE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede. 2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial) Păstrează totul pentru sine însăși.Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat) În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. – Lat. se (după mine, tine).

DÚCE2, duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură.Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

PUSTÍU1, pustiuri, s. n. 1. Loc sălbatic, fără vegetație, de obicei acoperit cu nisip, cu o populație foarte rară; deșert, pustie. Nimic nu poți surprinde în tot pustiul acesta de apă argintie. BART, S. M. 22. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri. EMINESCU, O. I 45. Mă credeam pierdut, întocmai ca un călător în pustiurile Africii. ALECSANDRI, P. 46. Fig. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? EMINESCU, O. I 137. ◊ Loc. adv. (Transilv.) În pustiu = în zadar, degeaba. Bădiță de la Sibiu, Nu-nșela murgu-n pustiu, Că măicuța ți-o spus bine, Că nu mă dă după tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. A pustiu = a jale, a moarte. Aud... un glas femeiesc cîntînd, a pustiu, o doină. La TDRG. Cînii cum îl văd La el se răped și latră-a pustiu Și urlă-a morțiu. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Expr. (În formule de imprecație) Ducă-se pe (mai rar în) pustiu = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba. N-o să-i pun ei mîna în gît, nu! Una ca asta, ducă-se pe pustiu! DEMETRIUS, c. 29. Să nu aibă vreo nălucă, În pustiu ducă-s-ar, ducă! ALECSANDRI, P. P. 5. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbîndă, de pierdere, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. 2. Loc sau regiune în care nu locuiesc oameni; pustietate, singurătate. Mă oprii în drum și căutai împrejur... tăcere, noapte și pustiu. HOGAȘ, M. N. 64. Aduna lume de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său. CREANGĂ, A. 13. Ghioaga și săgeata lui Fac pustiul codrului. Cerbul moare, urșii pier și vulturii cad din cer. ALECSANDRI, P. II 89. ◊ Fig. În tot pustiul gîndurilor mele ești numai tu. CAMIL PETRESCU, T. II 271. ◊ Expr. A fi pustiu = a nu exista nici un semn de viață. Se opriră și se uitară împrejurul lor. Era pustiu și liniște: numai despre oraș se mai auzea zuruitul trăsurilor. SLAVICI, N. II 287. A face pustiu = a pustii. 3. Fig. Plictiseală, singurătate apăsătoare; supărare, durere, mîhnire. Vîntule, nebunule... Ia mai bine, dacă poți, Chinurile de la toți Și povara inimii Și pustiul lacrimii. PĂUN-PINCIO, P. 43. Ah! de cîte ori voit-am Ca să spînzur lira-n cui Și un capăt poeziei Și pustiului să pui! EMINESCU, O. I 105. Ia-mi dorul din inimioară, Că pustiul mă omoară. TEODORESCU, R. P. 307.

SE pron. refl. (Forma neaccentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele) 1. Arată că persoana care face lucrarea este aceea care o și suferă. Se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. Cei tari se îngrădiră Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi. EMINESCU, O. I 56. ◊ (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) Abia trecură patru luni... și el se bolnăvi de ochi. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Pitiți șoptesc în umbră; Se ghiontesc, rîd pe-nfundate. IOSIF, V. 46. (Una dintre persoanele angajate în acțiune are rol de subiect, iar cealaltă rol de complement introdus prin prep. «cu») Îi spune toată întîmplarea, după cum se înțelesese cu baba. CREANGĂ, P. 177. 2. Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. 3. Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale. Se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. Va suferi să se calce astfel jurămintele? NEGRUZZI, S. I 51. Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4.

SÍEȘI pron. refl. (Forma accentuată de dat. pers. 3 pentru toate genurile) Ce spune marele poet despre bătrînul său prietin se potrivește și sieși. SADOVEANU, E. 57.

SÍNE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin «însuși») 1. (Precedat de prep. «pe» sau, învechit, «pre», avînd funcțiune de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede cît îi de frumușel. CREANGĂ, P. 244. Începu a se întreba pre sine ce gînganie bipedă este el pe lume. NEGRUZZI, S. I 202. 2. (Precedat de prepoziții, are funcțiune de atribut, complement indirect sau circumstanțial) În fond nu avea sentimente de dragoste decît pentru sine însăși. REBREANU, R.I 186. S-a uitat lung pe foaia lui înainte de a o iscăli, a zîmbit mulțumit de sine, apoi a iscălit. CARAGIALE, O. II 244. La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă... Cînd pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. EMINESCU, O. I 132. Te strînge-n brațe la sine De rîde inima-n tine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 13. ◊ Expr. De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, prin propriile forțe. A-și reveni în sine v. reveni. ◊ (Învechit și arhaizant, compus cu forma neaccentuată a pron. refl. «-și», mai rar cu formele neaccentuate ale pron. pers. «-mi», «-ți» etc.) Doamna Ecaterina Bălușescu, aceea pe care nu pot eu s-o sufăr, aceea care nu se uită niciodată la mine, care privește parcă în sineși, parcă se coboară în sufletu-i măreț, înfășurat într-o mîndrie de gheață. SADOVEANU, O. V 685. Dacă cumva vrei să dormi și nu-ți vine de sineși somnul, apoi pune capul pe pernă și ascultă. ODOBESCU, S. III 44. Noi de sine-ne să facem o despărțire. GHICA, A. 156.

ȘÍE pron. refl. (Forma accentuată de dat. pers. 3 pentru toate genurile) Și fiindu-și șie dragă cum nu-i este nime-n lume. EMINESCU, O. I 80. – Forme gramaticale: (neaccentuate) și, și-, -și-, -și, își.

ȘIU, ȘÍE, șii, adj. (Regional, despre terenuri; și substantivat) Nisipos. În Mehedinți pămînturile cele nesipoase se numesc șii. I. IONESCU, M. 54.

ȘIU, ȘÍE, șii, adj. (Reg., despre terenuri) Nisipos.

SE pron. refl. (síne, síe, síeși, își, și) 1) (indică persoana care îndeplinește și suferă acțiunea) Se spală pe față.De la sine fără participarea cuiva. În sinea mea (ta, sa etc.) în conștiința mea (ta, sa etc.). 2) (indică valoarea impersonală sau personal-generalizatoare a acțiunii) Se luminează. Se zice. /<lat. se

ducă-se-pe-pustii! int. exclamațiune prezervativă împotriva necuratului. ║ m. 1. fam. dracul: acolo șade ducă-se-pe-pustii; 2. pop. epilepsie: îi apucă ducă-se-pe-pustii AL.

se pr. 1. reflexiv: se laudă; 2. impersonal: se zice. [Lat. SE].

sine pr. servind de complinire: 1. el însuș: se gândi în sine; 2. ființă, fire: a-și veni în sine. [Lat. SE (cu acelaș sufix intensiv ca la mine, tine)].

șiu n. V. șuiu: chip șiu și mândreț POP.

síne ac. accentuat al luĭ el (din maĭ vechiu sene, din se, să, ca *me, mă, mine. V. mine). Vechĭ. Azĭ rar. Pe el, pe ĭa, pe eĭ, pe ele: Rîde dracu, de porumbe negre, și pe sine nu se vede (Prov.). Dușmaniĭ s’aŭ lovit pe sine. In sine, în el, în ĭa, în eĭ, în ele: îșĭ zise, ișĭ ziseră în sine (cugetă, cugetară). În parte, considerat independent: ideĭa în sine. La sine, către el: trase la sine mîncarea. De sine stătător, independent. A-șĭ veni în sine, a-șĭ veni în fire (el, eĭ). De la sine, din îndemnu luĭ saŭ al lor, fără sila nimănuĭ: bou, boiĭ intră în staul de la sine. A-șĭ ĭeși din sine, a fi fără sine, a-șĭ ĭeși din fire, a fi afară din fire (de furie, de frică). A-șĭ veni în sine, a-șĭ veni în fire, în simțirĭ. – În sinea luĭ, în sinele luĭ și chear în sinea mea, in sinele meŭ, locuțiunĭ pline de răŭ gust ale cărturarilor vechĭ și noĭ îld., în gîndu luĭ, în gîndu meŭ saŭ în sine, în mine: el ișĭ zise în sine, eu îmĭ ziseĭ în mine.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

sie/sieși pr. d. acc., neacc. își, și (Și l-a cumpărat.), și- (Și-a cumpărat-o.), -și (cumpărându-și), -și- (cumpărându-și-o)

sie / sieși pr. d. acc., neacc. își, și (și l-a cumpărat), și- (și-a cumpărat cartea), -și (cumpărându-și), -și- (cumpărându-și-o) pr. d. acc.

!ducă-se-pe-pustii (pop.) s. m., g.-d. art. lui ducă-se-pe-pustii

își v. sie

se/se-/-se/-s- pr. neacc. (Se-aduce.; ducându-se; S-a dus. Dusu-s-a.)

sieși v. sie

sine (de ~ stătător) loc. adj. m., pl. de sine stătători; f. sg. și pl. de sine stătătoare

sine1 pr. ac. (Se iubește numai pe ~.)

+sine2 s. n. (un sine pesimist)

+sine (de ~) loc. adj., loc. adv. (mănăstire ~, a locui ~)

și3, și-, -și, -și- pr. v. sieși

ducă-se-pe-pustii s. m., g.-d. lui ducă-se-pe-pustii; pl. ducă-se-pe-pustii

sine pr. ac. acc., neacc. se, se- (se-aduce), -se (ducându-se), s- (s-a dus), -s- (dusu-s-a)

și2, și-, -și, -și- v. sieși

síeși pr. d. acc., neacc. își, și, și-, -și, -și-

síne pr. ac. acc., neacc. se, se- (se-aduce), -se (ducându-se), s- (s-a dus), -s- (dusu-s-a)

își pron. dat. (își face, dar: nu-și face, nu și-a făcut).

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

DUCĂ-SE-PE-PUSTÍI s. v. aghiuță, demon, diavol, drac, epilepsie, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.

ducă-se-pe-pustii s. v. AGHIUȚĂ. DEMON. DIAVOL. DRAC. EPILEPSIE. ÎNCORNORATUL. NAIBA. NECURATUL. SATANĂ. TARTOR.

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

se pron. refl. – Arată că persoana care îndeplinește o acțiune este și aceea care o suferă. – Var. Munt. să. Mr. se. Lat. se (REW 7761), conservat în toate limbile romanice. Ca și în sp. are și valoare de pron. nehotărît: se spune = fr. on dit; șade cum se șade = „șade ca toată lumea”.

síne pron. – El însuși. Lat. se, modelat ca mine, tine, pentru a evita prezența unui cuvînt monosilabic în poziție tonică, cf. lat. sese, sp. consigo. Se folosește ca mine (pron. pers. de persoana a-III-a, la cazurile prepoziționale; înv., acuzativ fără prep.); dar a ajuns să însemne „cuget lăuntric”, sens cu care se folosește ca s.: în sinea lui < în sine „înlăuntrul său”, în sinea mea „pentru mine” etc.; și, de asemeni, cu posesivul enclitic în sine-mi, în sine-ți, în sineși. În sec. XIX s-a folosit pentru a traduce pref. auto-; sineiubire (egoism); sinestătător (autonom) etc. Dintre aceste formații s-au păstrat în limbă numai sinucidere și sinucigaș.

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

ducă-se-pe-pustii s.m. (pop. și fam.) 1. dracul, diavolul. 2. epilepsie.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

Sie, Siia, Siic/a, -ul v. Anastasia 8 și Anastasie II 1 – 3.

COMPOS SUI (lat.) stăpân pe sine – A rămâne în toate împrejurările compos sui.

CRESCENTEM SEQUITUR CURA PECUNIAM (lat.) creșterea avuției aduce după sine grija – Horațiu, „Ode”, III, 16, 17.

LICET IPSA VITIUM SIT AMBITIO, FREQUENTER TAMEN CAUSA VIRTUTEM EST (lat.) chiar dacă ambiția este în sine un viciu, deseori ea este un stimulent pentru virtuți – Quintilian, „De institutione oratoria”, 1, 2, 22.

RES IPSA LOQUITUR (lat.) lucrul vorbește de la sine – E limpede, e de la sine înțeles.

Intrare: Sie
nume propriu (I3)
  • Sie
Intrare: ducă-se-pe-pustii / -pustiu
ducă-se-pe-pustii substantiv masculin invariabil
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ducă-se-pe-pustii
  • ducă-se-pe-pustii
plural
  • ducă-se-pe-pustii
  • ducă-se-pe-pustii
genitiv-dativ singular
  • ducă-se-pe-pustii
  • ducă-se-pe-pustii
plural
  • ducă-se-pe-pustii
  • ducă-se-pe-pustii
vocativ singular
plural
ducă-se-pe-pustiu substantiv masculin invariabil
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ducă-se-pe-pustiu
  • ducă-se-pe-pustiu
plural
  • ducă-se-pe-pustiu
  • ducă-se-pe-pustiu
genitiv-dativ singular
  • ducă-se-pe-pustiu
  • ducă-se-pe-pustiu
plural
  • ducă-se-pe-pustiu
  • ducă-se-pe-pustiu
vocativ singular
plural
Intrare: sine / sie / sieși
sine1 (pron.) pronume reflexiv
articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume (P95)
masculin feminin
nominativ-acuzativ singular
  • sine
  • se
  • sinea
  • sine
  • se
  • sinea
plural
  • sine
  • se
  • sinea
  • sine
  • se
  • sinea
genitiv-dativ singular
  • sieși
  • sie
  • și
  • își
  • ‑și
  • șie
  • șieși
  • sieși
  • sie
  • și
  • își
  • ‑și
  • șie
  • șieși
plural
  • sieși
  • sie
  • și
  • își
  • ‑și
  • șie
  • șieși
  • sieși
  • sie
  • și
  • își
  • ‑și
  • șie
  • șieși
Intrare: șie
șie
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: șiu
șiu adjectiv
adjectiv (A108)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • șiu
  • șiul
  • șiu‑
  • șie
  • șia
plural
  • șii
  • șiii
  • șii
  • șiile
genitiv-dativ singular
  • șiu
  • șiului
  • șii
  • șiei
plural
  • șii
  • șiilor
  • șii
  • șiilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

ducă-se-pe-pustii, ducă-se-pe-pustii / ducă-se-pe-pustiu, ducă-se-pe-pustiusubstantiv masculin invariabil

popular
  • 1. Ducă-se dracului, lua-l-ar naiba. DEX '09 DLRLC
    • format_quote N-o să-i pun ei mîna în gît, nu! Una ca asta, ducă-se pe pustiu! DEMETRIUS, C. 29. DLRLC
    • format_quote Să nu aibă vreo nălucă, În pustiu ducă-s-ar, ducă! ALECSANDRI, P. P. 5. DLRLC
  • 2. Epilepsie. DEX '09 DLRLC
    sinonime: epilepsie
    • format_quote Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. DLRLC

sine, sinepronume reflexiv

  • 1. Arată că persoana care face lucrarea este și aceea care o suferă. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. DLRLC
    • format_quote Cei tari se îngrădiră Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi. EMINESCU, O. I 56. DLRLC
  • 2. Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Abia trecură patru luni... și el se bolnăvi de ochi. NEGRUZZI, S. I 54. DLRLC
  • 3. Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Pitiți șoptesc în umbră; Se ghiontesc, rîd pe-nfundate. IOSIF, V. 46. DLRLC
    • format_quote Îi spune toată întîmplarea, după cum se înțelesese cu baba. CREANGĂ, P. 177. DLRLC
    • 3.1. Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote S-a luptat cu zmeul. DEX '09
      • format_quote Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. DLRLC
  • 4. Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Să se dea dispoziții. DEX '09
    • format_quote Se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. DLRLC
    • format_quote Va suferi să se calce astfel jurămintele? NEGRUZZI, S. I 51. DLRLC
    • format_quote Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. DLRLC
  • comentariu (Forma accentuată de dativ, persoana a 3-a, pentru toate genurile: sieși) Lui însuși, ei însăși. DEX '09 DLRLC
    • format_quote Ce spune marele poet despre bătrînul său prietin se potrivește și sieși. SADOVEANU, E. 57. DLRLC
  • comentariu Forma accentuată de acuzativ persoana a 3-a pentru toate genurile și numerele, uneori întărit prin „însuși”: sine. DEX '09 DLRLC
    • comentariu Precedat de prepozițiile „pe” sau, învechit, „pre”, are funcție de complement direct al unui verb reflexiv. DEX '09 DLRLC
      • format_quote Numai pe sine nu se vede cît îi de frumușel. CREANGĂ, P. 244. DLRLC
      • format_quote Începu a se întreba pre sine ce gînganie bipedă este el pe lume. NEGRUZZI, S. I 202. DLRLC
    • comentariu Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial. DEX '09 DLRLC
      • format_quote Păstrează totul pentru sine însăși. DEX '09
      • format_quote În fond nu avea sentimente de dragoste decît pentru sine însăși. REBREANU, R.I 186. DLRLC
      • format_quote S-a uitat lung pe foaia lui înainte de a o iscăli, a zîmbit mulțumit de sine, apoi a iscălit. CARAGIALE, O. II 244. DLRLC
      • format_quote La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă... Cînd pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. EMINESCU, O. I 132. DLRLC
      • format_quote Te strînge-n brațe la sine De rîde inima-n tine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 13. DLRLC
      • format_quote învechit arhaizant Doamna Ecaterina Bălușescu, aceea pe care nu pot eu s-o sufăr, aceea care nu se uită niciodată la mine, care privește parcă în sineși, parcă se coboară în sufletu-i măreț, înfășurat într-o mîndrie de gheață. SADOVEANU, O. V 685. DLRLC
      • format_quote învechit arhaizant Dacă cumva vrei să dormi și nu-ți vine de sineși somnul, apoi pune capul pe pernă și ascultă. ODOBESCU, S. III 44. DLRLC
      • format_quote învechit arhaizant Noi de sine-ne să facem o despărțire. GHICA, A. 156. DLRLC
      • chat_bubble De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. DEX '09 DLRLC
      • chat_bubble A-și reveni în sine. DLRLC
      • chat_bubble (și) substantivat În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. DEX '09
  • comentariu (Forma accentuată de dativ, persoana a 3-a, pentru toate genurile: sie) Sieși. DEX '09 DLRLC
    • format_quote Și fiindu-și șie dragă cum nu-i este nime-n lume. EMINESCU, O. I 80. DLRLC
etimologie:

șiu, șieadjectiv

  • 1. regional (și) substantivat Despre terenuri: nisipos. DLRLC DLRM
    sinonime: nisipos
    • format_quote În Mehedinți pămînturile cele nesipoase se numesc șii. I. IONESCU, M. 54. DLRLC

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.

Un articol lingvistic