3 intrări

roman (din Roma)

  • 1. Persoană care făcea parte din populația Imperiului Roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN substantiv masculin și feminin 2 exemple
    exemple
    • Cucerirea Daciei de către romani.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • Sînt roman din Dacia Transcarpatină. ALECSANDRI, T. I 247.
      surse: DLRLC
  • 2. Locuitor al Romei (antice sau moderne).
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN substantiv masculin și feminin admite vocativul
  • 3. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma, care aparține Romei.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN adjectiv un exemplu
    exemple
    • Ard albastrele armure ale zeilor romani. EMINESCU, O. IV 136.
      surse: DLRLC
    • 3.1. (Despre caractere tipografice) Format din linii perpendiculare și unghiuri drepte.
      surse: DN
    • 3.2. Cifre romane = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin (și folosite astăzi mai ales pentru redarea numeralelor ordinale).
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • 3.3. Arta romană = arta dezvoltată în Roma antică și apoi în Imperiul roman între secolele IV î.e.n. și IV e.n., care se caracterizează în arhitectură prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptură cultivând cu precădere portretul puternic individualizat, iar în pictură prin ansambluri de frescă și de mozaic cu tematică bogată.
      surse: DN
    • 3.4. Biserica romană = Biserica catolică.
      surse: DEX '09 DLRLC sinonime: catolicism
    • 3.5. Balanță romană = balanță formată dintr-o pârghie cu brațe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe brațul mai lung și gradat alunecând o greutate care echilibrează obiectul de cântărit.
      surse: DLRLC DN
    • 3.6. Limbă romană = limbă romanică populară vorbită de vechii francezi (înainte de secolul IX).
      surse: MDN '00

etimologie:

  • limba latină romanus
    surse: DEX '09 DEX '98 DN
  • Cf. limba franceză romain
    surse: DN
  • Cf. limba italiană romano
    surse: DN

româncă

  • 1. Femeie care aparține populației României sau este originară din România.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX diminutive: româncuță
  • surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC popular un exemplu
    exemple
    • Și să țese pînzele, precum țes romîncele. MAT. FOLK. 1238.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Român + sufix -că.
    surse: DEX '09 DEX '98 NODEX

român

  • 1. Persoană care aparține populației României sau este originară de acolo.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX substantiv masculin admite vocativul diminutive: românaș
  • surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC substantiv masculin admite vocativul popular 3 exemple
    exemple
    • Oh ! va plînge obștea-ntreagă-a țării noastre, din romîn pîn' la boier. DAVILA, V. V. 187.
      surse: DLRLC
    • Să iasă tot satul pentru ca să-mi culeagă pînea de pe cîmp. – Oare ? Dacă-i așa, cucoane, grăiește d-ta cu romînii, că eu degeaba m-am cercat să-i scot azi la lucrul boierescului. ALECSANDRI, T. I 249.
      surse: DLRLC
    • Noroc bun ! pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri ! ALECSANDRI, P. III 41.
      surse: DLRLC
    • surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • Femeia zice: rumînu meu (bărbatul meu), rumîne hăi ! (măi bărbate !). I. CR. III 53.
        surse: DLRLC
    • 2.2. Om (în general), bărbat.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC 2 exemple
      exemple
      • Am intrat în vorbă cu unul din cărăuși, un romîn oacheș și sprinten. SADOVEANU, E.103.
        surse: DLRLC
      • De la deal un romîn c-o traistă-n băț, scobora la vale pe poteca strîmtă. HOGAȘ, M. N. 73.
        surse: DLRLC
  • 3. (În forma rumân) Denumire dată, în Evul Mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC substantiv masculin admite vocativul sinonime: clăcaș iobag șerb vecin un exemplu
    exemple
    • Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui... că fiecare țăran, pe a cui moșie se va afla atunci, acolo să rămîie rumîn veșnic. BĂLCESCU, O. I 139.
      surse: DLRLC
  • 4. Care aparține României sau românilor, referitor la România ori la români.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX adjectiv sinonime: românesc 3 exemple
    exemple
    • Limba romînă este continuarea limbii latine vorbite acum peste un mileniu și jumătate în părțile de răsărit ale imperiului roman. IORDAN, L. R. 199.
      surse: DLRLC
    • A trecut armata romînă în cîmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877. VLAHUȚĂ, R. P. 15.
      surse: DLRLC
    • Atît de pariziană în spiritul său, atît de romînă în inima sa. ALECSANDRI, O. P. 128.
      surse: DLRLC
    • 4.1. Limba vorbită de români (ca limbă maternă).
      surse: NODEX DEX '09 DEX '98 DLRLC (și) substantivat feminin (la) singular sinonime: românie un exemplu
      exemple
      • Profesor de română.
        surse: NODEX DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • 4.2. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale.
      surse: DEX '09 sinonime: protoromână străromână

etimologie:

  • limba latină romanus.
    surse: DEX '09 DEX '98 NODEX

85 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

ROMÁN s. v. crizantemă, dumitriță, granat, margaretă, mușețel, romaniță neadevărată, romaniță nemirositoare, spilcuță, tufănică.

ROMÁN s., adj. 1. s. (înv.) râmlean, rumân. (Împăratul Dioclețian era ~.) 2. adj. (înv.) râmlean, râmlenesc, romaicesc, romanesc, romanicesc. (General ~; consul ~.) 3. s., adj. latin. 4. adj. v. catolic.

ROMÂN s., adj. 1. s. (în evul mediu) valah. 2. adj. românesc, (în evul mediu) valah.

ROMÂN s. v. bărbat, sătean, soț, țăran.

RUMÂN s. (IST.) iobag, șerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. (Țăranul dependent se numea „iobag”, în Transilvania, ~ în Țara Românească și „vecin”, în Moldova.)

român (români), s. m.1. Locuitor al României; valah. – 2. Persoană, creștin. – 3. Țăran. – 4. (Înv.) Iobag, vecin. – Var. înv. și pop. rumîn. Mr. ar(u)mîn, istr. rumăr. Lat. romanus (Pușcariu 1474; Șeineanu, Semasiol., 231; REW 7371; Th. Gartner, Ueber den Volksnamen der Rumänen, Cernăuți 1893). Este dubletul lui roman, s. m., neol.; al lui roman, s. n. (nuvelă), din fr. roman; al lui roman, s. m. (mușețel-prost, Anthemis cotula; crizantemă, Crysanthemum leucanthemum), prin filieră sl., cf. sb. raman, rus. roman (Tiktin), cf. romaniță; și al lui rom, s. m. (țigan), probabil mgr. ’Pωμιός „grec”, cf. fr. romanichel „țigan”. Fonetic, forma rumîn este corectă, în timp ce romîn se datorează analogiei cu roman, fiind forma neol. de la sfîrșitul sec. XVI. Cf. și Cancel, Despre Rumîn și unele probleme lexicale slavo-române, București 1921. Rumîn „iobag” (cu acest sens nu se folosește forma român) s-a spus numai în vechea organizare socială din Munt. (în Mold. vecin, în Trans. iobag); obligațiile lui erau legarea de pămînt, dijma și slujba la proprietar, cf. Giurescu, Despre rumîni, București 1916. Nuanța de inferioritate socială legată de noțiunea de romanus apare încă din legile francilor, cf. Julien Havet, R. hist., II, 120-36. În limba modernă s-a șovăit mult în scrierea lui român cu î, și s-a preferat sistematic român, chiar și de către acei autori care au adoptat suprimarea lui â. Der. româncă, s. f.; românesc, adj. (român); românește, adv. (în română; clar, creștinește); românică, s. f. (român), cuvînt care se pune numai în gura țiganilor; românime, s. f. (neam românesc); românism, s. n. (ceea ce este tipic românesc); româniza, vb. (a deveni român); români (var. rumîni), vb. (a se boteza); străromân, adj. (preromân), format după germ. ur-; rumînie, s. f. (iobăgie). Din rom. provin alb. rëmër „păstor”, țig. sp. rumano „argou” (Besses 145) și natural numele etnic al românilor în toate limbile. Der. neol. (din fr.) romanic, adj.; romanesc, adj.; romancier, s. m.; romanist, s. m.; romanitate, s. f.; romaniza, vb.; romantic, adj.; romantism, s. n.; romanț, s. n. (nuvelă), înv., din it. romanzo; romanță, s. f.; romanțios, adj.

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.

Răsboiu Austro-român pentru întregirea neamului (Aug. 1916 – Aprilie 1918), s’a deschis la 14/27 Aug. 1916 prin declararea de răsboiu către Austria de România. Următoarele faze rezumă alternativele acestor lupte eroice: 1) Ofensiva (15 Aug.-15 Sepț. 1916). Armatele române trec frontiera și ocupă Brașovul și valea superioară a Oltului cu toate înălțimile strategice. Germano-Bulgarii, cu forțe superioare; atacă Turtucaia (17 Aug.) și înaintează în interiorul Dobrogei, pe când Austro-Ungarii atacă în Transilvania (13-16 Sept.). Armata română se încearcă a trece Dunărea (13 Sept.). 2) Defensiva (10 Sept.-5 Nov.). După numeroase învingeri (Oituz, Uz, Olt, Bran, Predeal) se repurtă victoria dela Jiu (14 Oct.). Pierderea liniei Cernavodă-Constanța. 3) Retragerea (5 Noemv.-20 Dec.). După bătăliile date la T.-Jiu, Cărbunești, Filiași, armata română părăsind Oltenia, se retrage pe stânga Oltului. Cavaleria dușmană trece Oltul, pe la Drăgănești, iar Germano-Bulgarii trec Dunărea. Bătălia dela Argeș. După numeroase lupte (Pitești, Titu, Ploești, Mizil, Buzău), oștirea noastră e nevoită a se retrage în Moldova. 4) Refacerea (15 Ian.—Iunie 1917). Reorganizarea armatei și pregătirea-i pentru desrobirea țării și a neamului. Familia regală contribue la ridicarea moralului și la însănătoșire. Noua armată reia ofensiva. Victoria dela Mărășești, la Nord de Focșani (25 Iulie-1 Sept.), fu cea mai însemnată înfrângere ce au suferit-o Germanii în Orientul Europei. Victoria finală. V. România Mare.

roman a. 1. ce ține de Roma antică: senatul roman; 2. ce ține de Roma modernă, centru al catolicismului: Biserica romană; 3. cifre romane, litere întrebuințate de Romani pentru a indica numere; 4. se zice de stilul medieval ce a precedat pe cel gotic, caracterizat prin bolți pe deplin arcate. ║ m. locuitor din vechea Roma: Romanii stăpâneau lumea întreagă.

ròman m. Tr. Bot. romoniță mare. [Rut. ROMAN, lit. roman].

român m. 1. născut din părinți români; 2. locuitor sau originar din România; 3. om (ca individualitate etnică): se tocmia bietul român. ISP. [Și rumân = lat. ROMANUS]. ║ a. românesc: poporul român. V. rumân.

română (limba) f. limba română, idiomă neo-latină, foarte asemenea italianei, înavuțită cu diferite elemente străine (slave, maghiare, turce, neo-grece). Ea conține trei dialecte: daco-româna, macedo-româna și istro-româna, dintre care numai cea dintâi a devenit organul unei evoluțiuni literare.

Români m. pl. națiune formată prin contopirea Dacilor cu coloniștii aduși de Traian (107 d. Cr.) din diferite părți ale imperiului roman și din cari o parte trecu în Mezia (274); dela 255 până la sec. XIII, Românii trăiră adăpostiți în munți (de aci tăcerea istoricilor în cursul unui mileniu), după care reapar ca State organizate: Muntenia în 1250 și Moldova în 1360. Azi, Românii sunt în număr de peste 14 mil., dintre cari 6.684.000 în România și 3 mil. în Ardeal și Ungaria, restul mai ales în Basarabia, Bucovina și Macedonia (Armâni), iar o rămășiță însemnată în Istria (Rumeri). Români se mai află în Serbia (300.000), Bulgaria (65.000), Azia-Mică (5000) etc. Sub raportul religios, Românii aparțin Bisericii ortodoxe și numai o parte (așa-numiții Uniți), celei catolice. Românii au fost numiți de popoarele străine Valahi (rusește Voloh, maghiar Oláh, turcește Iflak), epitet aplicat de Grecii moderni în special Românilor din Macedonia.

rumân m. 1. forma arhaică și populară pentru român; 2. supus la clacă, șerb: moșnenii sau micii proprietari liberi, apăsați de biruri și sarcini, începură a se vinde (dela sec. XVI) la Domni, mânăstiri sau boieri și deveniau astfel rumâni; ei nu se mai puteau muta depe moșia unde se aflau și deveniau clăcași de baștină ai proprietarului («fiece rumân să rămâie veșnic în această stare», decretează Legătura lui Mihai-Viteazul). [În vechea limbă românească rumân e sinonim cu țăran (acest din urmă fiind necunoscut vechilor documente), de unde noțiunea de clăcaș, șerbia apăsând asupra sătenilor]. V. clacă.

Zilot Românul m. pseudonimul scriitorului-patriot care a scris ultima cronică (în proză și versuri) din epoca fanariotă dela 1796 până la 1821 (1780-1850).

róman m. (rut. rus. róman, sîrb. raman, nsl. roman, rman, d. lat. romanus, de unde și germ. römische kamille și ung. romai szegfü, camomilă romană. Cp. cu pógan, d. paganus). Trans. Buc. Varietățĭ de romăniță. – Și rómon (Trans.).

2) *román, -ă adj. (lat. romanus, d. orașu Roma. V. român). Al vechiĭ Rome: republica romană. Al vechĭuluĭ imperiŭ roman: Dacia a fost provincie romană. Demn de vechiĭ Romanĭ: virtute romană. Catolic: biserica romană. Al Romeĭ actuale: primăria romană. Cifre romane, cifre latine (I, V, X, L, C, D, M = 1, 5, 10, 50, 100, 500, 1000). Arhitectură romană, stilu cu bolte deplin arcate (toscan și compus), care a precedat stilu gotic în evu mediŭ. Școala romană (în pictură), școala luĭ Perugino († 1524). Limbile romane, limbile romanice. S. m. și f. (lat. Romanus). Locuitor din Roma saŭ din imperiu roman: Romaniĭ aŭ stăpînit întreaga lume cunoscută de ceĭ vechĭ.Arta Romană, arta care, derivată direct din arta latină, se inspiră din stilu bazilicilor și orașelor latine. Edificiile fură maĭ întîĭ acoperite c´o construcțiune de lemn; bolta n´a apărut de cît [!] în seculu [!] X, și maĭ întîĭ în Achitania. Afară de elementele antice, în arta romană se află și elemente orientale și bizantine. Preocupaâĭ să ușureze suporturile să facă echilibru împingeriĭ boltelor pe zidurile laterale, arhitecțiĭ dădură tot maĭ multă importanță stîlpuluĭ (coloaneĭ) și arculuĭ, inventară împărțirea bolteĭ în treĭ (așa numitu trifórium, adică „cu treĭ ușĭ”) și admit și cúpola bizantină pe așa numitele „pendentive”, adică partea bolțiĭ sferice dintre marile arcurĭ ale domeĭ. Zidurile, foarte groase și cu puține ferestre, îs sprijinite de alte zidurĭ construite ca niște proptele. Spațiu interior e strîmt, ĭar planu bazilicilor romane ĭa forma uneĭ crucĭ. Ușile și ferestrele îs de ordinar în semicerc orĭ semicerc cu prelungirĭ paralele. Maĭ ales în detaliile decorațiuniĭ interioare fantazia îșĭ dădu drumu. Arta romană se dezvoltă, începînd din seculu [!] XI, maĭ ales grație ordinelor călugăreștĭ. Principalele școale de arhitectură aŭ fost: cele din Cluny saŭ Burgundia (biserica din Vézelay), din Auvernia (Sfîntu Sernin din Tuluza, Sfîntu Trofim din Arles), din Périgord (Sfîntu Front din Périgueux), din Poitou (bisericile din Poitiers) și din Normandia (bisericile din Caen, Evreux, Rouen, Bayeux).

Român și Rumân, -că s. (lat. Rômanus, Roman [subst.], roman [adj.]). Locuitor din Dacia saŭ din peninsula Balcanică a căruĭ limbă se derivă din latină. Locuitor din România de origine latină saŭ împămîntenit. În vechime, în Țara Românească, șerb, clăcaș, vecin, țăran alipit pămîntuluĭ. Pop. Țăran, om, persoană: se plătește un franc de fiecare rumân. Întemeĭetoriĭ Țăriĭ Româneștĭ fiind originarĭ din Ardeal și avînd o pozițiune socială maĭ înaltă, numele indigen de Rumân a ajuns să se aplice moșnenilor saŭ micilor proprietarĭ liberĭ care, cu timpu, de pin [!] seculu [!] 16, silițĭ de nevoĭ, începură să se vîndă domnuluĭ, boĭerilor marĭ și mînăstirilor. Astfel, nobilu nume de Roman ajunsese să însemne „rob legat de pămînt”, pînă cînd, astăzĭ, a revenit la vechea onoare. – Forma Român e întrebuințată de lumea cultă și de poporu din nord și est și de pin alte ținuturĭ vecine. Ĭa [!] nu e o scornitură a latiniștilor ! Forma Rumân e întrebuințată în vest și sudu Moldoveĭ. Ca adjectiv, e fals a zice român. Adevărat românește e limba românească, Academia Românească, nu limba română, Academia Română ! De altfel, poporu nicĭ nu știe de român ca adj., ci numaĭ de românesc. Cp. cu păgîn, creștin). – Româniĭ îs urmașiĭ vechilor Romanĭ contopițĭ cu indigeniĭ (Dacĭ, Tracĭ). La 106 după Hristos, Traĭan, cucerind Dacia, a adus colonĭ din tot imperiu roman. La 274 o parte din aceștĭ colonĭ, cînd Aurelian1 a retras armata din Dacia, a trecut în Moesia. De atuncĭ, pînă în secolu 13, Româniĭ aŭ trăit adăpostițĭ în munțĭ, codri și zăvoaĭe, și de aceĭa nu se maĭ pomenește de eĭ în acest timp în istorie. În fine, la 1290 s´a întemeĭat Țara Românească, și la 1355 Țara Moldoveĭ. Număru lor trece de 16,000,000 în România, afară de vre-o cîteva sute de miĭ peste Nistru și chear [!] peste Bug, cîte-va zecĭ de miĭ peste hotaru de vest (în Ungaria), vre-o 2-3 sute de miĭ în Macedonia, 30,000 în Tesalia, vre-o 80,000 în Bulgaria peste 2000,000 în nordu SerbiiV și 2000 în Istria, afară de ceĭ emigrațĭ în America (doŭă sute de miĭ). – Religiunea lor e cea ortodoxă (greco-orientală), afară de vre-un milion din ceĭ din Ardeal (numițĭ unițĭ), care, în 1700, s´aŭ închinat Romeĭ. – Străiniĭ, după Germanĭ, le zic Românilor Valahĭ (V. valah).

1. În original greșit: Adrian (după îndreptările făcute de autor la sfârșitul dicționarului). - LauraGellner
Intrare: romana
romana
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.
Intrare: roman (din Roma)
roman (adj.)
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular roman romanul roma romana
plural romani romanii romane romanele
genitiv-dativ singular roman romanului romane romanei
plural romani romanilor romane romanelor
vocativ singular romanule, romane romană, romano
plural romanilor romanelor
Intrare: român
român (adj.)
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular român românul româ româna
plural români românii române românele
genitiv-dativ singular român românului române românei
plural români românilor române românelor
vocativ singular
plural
român (s.m.)
substantiv masculin (M1) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular român românul
plural români românii
genitiv-dativ singular român românului
plural români românilor
vocativ singular românule, române
plural românilor
română
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular româ româna
plural
genitiv-dativ singular române românei
plural
vocativ singular
plural
româncă
substantiv feminin (F4)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular româncă românca
plural românce româncele
genitiv-dativ singular românce româncei
plural românce româncelor
vocativ singular româncă, românco
plural româncelor
rumân
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular rumân rumânul
plural rumâni rumânii
genitiv-dativ singular rumân rumânului
plural rumâni rumânilor
vocativ singular rumânule, rumâne
plural rumânilor

39 de definiții încorporate

Aceste definiții sunt deja încorporate în filele „rezultate” și „declinări”. Le prezentăm pentru edificare.

ROMÁN2, -Ă, romani, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația Imperiului Roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. 2. Locuitor al Romei. II. Adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma, care aparține Romei. ◊ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere sau combinații de litere din alfabetul latin. Biserica romană = Biserica catolică; catolicism. – Din lat. romanus.

ROMẤN, -Ă, români, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care aparține populației României sau este originară de acolo. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în Evul Mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1), referitor la România ori la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; străromâna. [Var.: rumấn s. m.] – Lat. romanus.

ROMẤNCĂ, românce, s. f. 1. Femeie care aparține populației României sau este originară din România. 2. (Pop.) Țărancă. – Român + suf. -că.

RUMẤN s. m. v. român1.

ROMÁN2, -Ă, romani, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. 2. Locuitor al Romei. II. Adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma, care aparține Romei. ◊ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserica romană = Biserica catolică; catolicism. – Din lat. romanus.

ROMẤN, -Ă, români, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care aparține populației de bază a României sau este originară din România. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în evul mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; străromână. [Var.: rumấn s. m.] – Lat. romanus.

ROMẤNCĂ, românce, s. f. 1. Femeie care aparține populației de bază a României sau este originară din România. 2. (Pop.) Țărancă. – Român + suf. -că.

ROMÁN2, -Ă, romani, -e, adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma. Ard albastrele armure ale zeilor romani. EMINESCU, O. IV 136. ◊ Cifre romane (spre deosebire de cifre arabe) – cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin (și folosite astăzi mai ales pentru redarea numeralelor ordinale). Biserică romană = biserică catolică; catolicism. Balanță romană v. balanță.

ROMÁN3, -Ă, romani, -e, s. m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația statului roman și care se bucura de drepturile de cetățenie. Cucerirea Daciei de către romani.Sînt roman din Dacia Transcarpatină. ALECSANDRI, T. I 247. 2. Locuitor al Romei (antice sau moderne).

ROMÎ́N1, -Ă, romîni, -e, adj. Propriu romînilor, al romînilor, de romîn; romînesc. Limba romînă este continuarea limbii latine vorbite acum peste un mileniu și jumătate în părțile de răsărit ale imperiului roman. IORDAN, L. R. 199. A trecut armata romînă în cîmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877. VLAHUȚĂ, R. P. 15. Atît de pariziană în spiritul său, atît de romînă în inima sa. ALECSANDRI, O. P. 128. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de romîni ca limbă maternă. Profesor de romînă.

ROMÎ́N2, romîni, s. m. 1. Bărbat aparținînd populației de bază a Republicii Populare Romîne. 2. (Popular) Țăran. Oh ! va plînge obștea-ntreagă-a țării noastre, din romîn pîn' la boier. DAVILA, V. V. 187. Să iasă tot satul pentru ca să-mi culeagă pînea de pe cîmp.Oare ? Dacă-i așa, cucoane, grăiește d-ta cu romînii, că eu degeaba m-am cercat să-i scot azi la lucrul boierescului. ALECSANDRI, T. I 249. Noroc bun ! pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri ! id. P. III 41. ♦ (Popular) Bărbat, soț. (Atestat în forma rumîn) Femeia zice: rumînu meu (bărbatul meu), rumîne hăi ! (măi bărbate !). I. CR. III 53. ♦ Om (în general). Am intrat în vorbă cu unul din cărăuși, un romîn oacheș și sprinten. SADOVEANU, E.103. De la deal un romîn c-o traistă-n băț, scobora la vale pe poteca strîmtă. HOGAȘ, M. N. 73. 3. (În forma rumîn, în orînduirea feudală a Țării Romînești) Șerb, iobag, vecin, clăcaș. Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui... că fiecare țăran, pe a cui moșie se va afla atunci, acolo să rămîie rumîn veșnic. BĂLCESCU, O. I 139. – Variantă: rumî́n s. m.

ROMÎ́NCĂ, romînce, s. f. 1. Femeie aparținînd populației de bază a Republicii Populare Romîne. 2. (Popular) Țărancă. Și să țese pînzele, precum țes romîncele. MAT. FOLK. 1238.

román1 (referitor la Roma) adj. m., s. m., pl. románi; adj. f., s. f. románă, pl. románe

romấn adj. m., s. m., pl. romấni; adj. f. romấnă, pl. romấne

romấnă (limbă) s. f., g.-d. art. romấnei

romấncă s. f., g.-d. art. romấncei; pl. romấnce

rumấn (iobag) s. m., pl. rumấni

román s. m. (persoană), adj. m., pl. románi; f. sg. románă, g.-d. art. románei, pl. románe

român s. m., adj. m., pl. români; f. sg. română, pl. române

română (limba) s. f., g.-d. art. românei

româncă s. f., g.-d. art. româncei; pl. românce

rumân (iobag) s. m., pl. rumâni

ROMÂNĂ s. (LINGV.) 1. (înv.) românie. (Text scris în ~.) 2. română comună = protoromână, străromână.

ROMÂNCĂ s. v. săteancă, țărancă.

ROMÁN, -Ă adj. Propriu Romei antice sau Imperiului roman. ♦ (Despre caractere tipografice) Format din linii perpendiculare și unghiuri drepte. ♦ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere sau combinații de litere. ♦ Arta romană = arta dezvoltată în Roma antică și apoi în Imperiul roman între sec. IV î.e.n. și IV e.n., care se caracterizează în arhitectură prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptură cultivând cu precădere portretul puternic individualizat, iar în pictură prin ansambluri de frescă și de mozaic cu tematică bogată. ♦ Balanță romană = balanță formată dintr-o pârghie cu brațe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe brațul mai lung și gradat alunecând o greutate care echilibrează obiectul de cântărit. // s.m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman. 2. Locuitor al Romei. [< lat. romanus, cf. fr. romain, it. romano].

ROMÁN2, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) al Romei antice. II. adj. 1. din Imperiul Roman. ◊ (despre caractere tipografice) din linii perpendiculare și unghiuri drepte. ♦ cifre ~e = cifre prin litere sau combinații de litere; biserica ~ă = biserica catolică; catolicism. 2. limbă romanică populară vorbită de vechii francezi (înainte de sec. IX). 3. arta ~ă = arta dezvoltată în Roma antică și apoi în Imperiul Roman, caracterizată în arhitectură prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptură cultivând cu precădere portretul puternic individualizat, iar în pictură prin ansambluri de frescă și de mozaic cu tematică bogată. (< lat. romanus)

ROMÁNĂ adj. balanță ~ (și s. f.) = balanță dintr-o pârghie cu brațe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe brațul mai lung și gradat. (< fr. romaine)

ROMÁN2 ~i m. 1) ist. Persoană care făcea parte din populația de bază a Imperiului Roman. 2) Locuitor al Romei. /<lat. romanus, fr. roman

ROMÁN3 ~ă (~i, ~e) 1) ist. Care aparținea Imperiului Roman sau populației lui; din Imperiul Roman. ◊ Cifre ~e cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserică ~ă biserică catolică. 2) Care aparține Romei; din Roma. /<lat. romanus

ROMÂN1 ~ă (~i, ~e) Care aparține României sau populației ei; din România. /<lat. romanus

ROMÂN2 ~i m. Persoană care face parte din populația de bază a României sau este originară din România. /<lat. romanus

ROMÂNĂ f. mai ales art. Limbă vorbită de români. [G.-D. românei] /<lat. romanus

ROMÂNCĂ ~ce f. Femeie care face parte din populația de bază a României sau este originară din România. [G.-D. româncei] /român + suf. ~că


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ROMẤNĂ s. (înv.) româníe. (Text scris în ~.)

romấncă s. v. SĂTEANCĂ. ȚĂRANCĂ.