ROMÂNESC, -EASCĂ, românești, adj. Care aparține României sau populației ei, privitor la România sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba română. [Var.: rumânesc, -ească adj.] – Român + suf. -esc.

românesc, ~ească [At: (a. 1521) HURMUZAKI XI, 843 / V: (îvp) rum~ / Pl: ~ești / E: român + -esc] 1 a Care aparține României sau românilor (1) Si: român (13). 2 a Originar din România Si: român (14). 3 a Specific României sau românilor Si: român (15). 4 a Referitor la România sau la români Si: român (16). 5 a (Îs) Țara Românească Nume oficial al Munteniei (și Olteniei) până la Unirea principatelor. 6 sf (Rar) Limba română (17). 7-9 a (Înv; îf rumânesc) Romanesc² (1-3). 10 a (Reg; d. religie) Creștin ortodox. 11 sfa Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 12 sfa Melodie după care se execută româneasca (11).

ROMÂNESC, -EASCĂ, românești, adj. Care aparține României sau populației ei, privitor la România sau la populația ei. ♦ (Ca n. pr.) Țara Românească = numele oficial al Munteniei (și Olteniei) până la unirea principatelor. ♦ (Substantivat, f.) Limba română. [Var.: rumânesc, -ească adj.] – Român + suf. -esc.

ROMÂNESC ~ească (~ești) Care este caracteristic pentru români; de român. /român + suf. ~esc

românesc a. 1. originar din România; 2. ce ține de România sau de locuitorii ei: obiceiu, port românesc; 3. pop. creștin (națiunea identificată cu religiunea): lasă-ți legea românească și dă-te ’n legea turcească POP. [Pentru sensul 3, cf. creștin].

1) românésc, -eáscă adj. (d. Român). Al Românilor, al Româniiĭ: steagu românesc. Țara Românească, numele oficial al Munteniiĭ pînă la Unire, ĭar astăzĭ în popor și al întregiĭ Româniĭ. – În Mold. nord. se zice romănesc, cum se zice și rădiche. Dar asta e o noŭă evoluțiune din cauză că î nu e accentuat. Ar fi o greșală să se creadă că asta e forma primitivă. Tot așa videm nu e lat. vĭdemus, ci o noŭă formă posterioară luĭ vedem. V. român ca adj.

român, ~ă [At: CORESI, PS. 443/4 / V: (îvp) rum~ / Pl: ~i, ~e / E: ml romanus] 1-2 smf Persoană din populația de bază a României sau originară din România Si: (înv) valah. 3 smp Popor constituit ca națiune pe teritoriul României Si: (înv) valah. 4 sm (Îe) (Dă-mi, Doamne) mintea sau gândul ~ ului, cea (sau cel) de pe urmă Exprimă situația celui care vede prea târziu că a greșit. 5 sm (Înv; îf rumân) Roman³ (1). 6 smf (Reg) Ortodox. 7 sm (Îe) L-am făcut rumân L-am creștinat. 8 sm (Pop) Țăran. 9 sm (Pop) Bărbat (2). 10 sm (Pop; determinat prin „meu”, „tău”) Soț. 11 sm Om (în general). 12 sm (Îf rumân; în orânduirea feudală, în Țara Românească) Iobag. 13-16 a Românesc (1-4). 17 sf Limbă vorbită de români (3).

rumânesc, ~ească a vz românesc

ROMÎNESC, -EASCĂ, romînești, adj. (Uneori în concurență cu romîn) Propriu romînilor, al romînilor sau al țării lor; de romîn. Succese care stîrniseră entuziasmul patriotic al tuturor iubitorilor de spectacole dramatice în limba romînească. CAMIL PETRESCU, O. II 125. Noi punem steagul romînesc Pe crîncena redută. ALECSANDRI, P. A. 209. Poeziile ei... au să facă o mare revoluție în republica literaturii romînești. NEGRUZZI, S. I 76. ◊ (Rar la alte grade de comparație decît pozitivul) Sinteză a vieții și operei celui mai original și mai romînesc dintre scriitorii noștri. SADOVEANU, E. 86. ◊ Țara Romînească = numele oficial al Munteniei pînă la Unire. Căci moșneagul ce privești, Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. ♦ (Substantivat, f.) Limba poporului romîn. [Vorbeau] o romînească franțuzită. IBRĂILEANU, SP. CR. 139. Atunci imamul ne zise în romîneasca cea mai romînească cuvintele: mormîntul lui Baiazed este tocmai colo în deal. GHICA, A. 19. – Variantă: rumînesc, -ească (CARAGIALE, O. III 31) adj.

RUMÎNESC, -EASCĂ adj. v. romînesc.

Țara Românească f. nume etnic indigen al Munteniei (în documente și la cronicari) și azi, în limba uzuală, a întregei Românii.

Român și Rumân, -că s. (lat. Rômanus, Roman [subst.], roman [adj.]). Locuitor din Dacia saŭ din peninsula Balcanică a căruĭ limbă se derivă din latină. Locuitor din România de origine latină saŭ împămîntenit. În vechime, în Țara Românească, șerb, clăcaș, vecin, țăran alipit pămîntuluĭ. Pop. Țăran, om, persoană: se plătește un franc de fiecare rumân. Întemeĭetoriĭ Țăriĭ Româneștĭ fiind originarĭ din Ardeal și avînd o pozițiune socială maĭ înaltă, numele indigen de Rumân a ajuns să se aplice moșnenilor saŭ micilor proprietarĭ liberĭ care, cu timpu, de pin seculu 16, silițĭ de nevoĭ, începură să se vîndă domnuluĭ, boĭerilor marĭ și mînăstirilor. Astfel, nobilu nume de Roman ajunsese să însemne „rob legat de pămînt”, pînă cînd, astăzĭ, a revenit la vechea onoare. – Forma Român e întrebuințată de lumea cultă și de poporu din nord și est și de pin alte ținuturĭ vecine. Ĭa nu e o scornitură a latiniștilor! Forma Rumân e întrebuințată în vest și sudu Moldoveĭ. Ca adjectiv, e fals a zice român. Adevărat românește e limba românească, Academia Românească, nu limba română, Academia Română! De altfel, poporu nicĭ nu știe de român ca adj., ci numaĭ de românesc. Cp. cu păgîn, creștin). – Româniĭ îs urmașiĭ vechilor Romanĭ contopițĭ cu indigeniĭ (Dacĭ, Tracĭ). La 106 după Hristos, Traĭan, cucerind Dacia, a adus colonĭ din tot imperiu roman. La 274 o parte din aceștĭ colonĭ, cînd Aurelian¹ a retras armata din Dacia, a trecut în Moesia. De atuncĭ, pînă în secolu 13, Româniĭ aŭ trăit adăpostițĭ în munțĭ, codri și zăvoaĭe, și de aceĭa nu se maĭ pomenește de eĭ în acest timp în istorie. În fine, la 1290 s’a întemeĭat Țara Românească, și la 1355 Țara Moldoveĭ. Număru lor trece de 16,000,000 în România, afară de vre-o cîteva sute de miĭ peste Nistru și chear peste Bug, cîte-va zecĭ de miĭ peste hotaru de vest (în Ungaria), vre-o 2-3 sute de miĭ în Macedonia, 30,000 în Tesalia, vre-o 80,000 în Bulgaria peste 2000,000 în nordu Serbii și 2000 în Istria, afară de ceĭ emigrațĭ în America (doŭă sute de miĭ). – Religiunea lor e cea ortodoxă (greco-orientală), afară de vre-un milion din ceĭ din Ardeal (numițĭ unițĭ), care, în 1700, s’aŭ închinat Romeĭ. – Străiniĭ, după Germanĭ, le zic Românilor Valahĭ (V. valah).^[1]

românesc adj. m., f. românească; pl. m. și f. românești

românesc adj. m., f. românească; pl. m. și f. românești

românesc adj. m., f. românească; pl. m. și f. românești

românesc.

român adj. m., s. m., pl. români; adj. f. română, pl. române

Țara Românească (Muntenia) s. propriu f., g.-d. Țării Românești

Țara Românească (Muntenia) s. pr. f.

ceardașu românesc v. învârtita.

romănescul (românește) v. codrănescul; fecioareasca (1); învârtita.

ADUNAREA ELECTIVĂ A ȚĂRII ROMÂNEȘTI, organ al puterii legislative, constituit în urma alegerilor din ian. 1859, în conformitate cu dispozițiile electorale ale Anexei Convenției de la Paris (7 aug. 1858). Și-a deschis lucrările la 22 ian. 1859 și a ales în unanimitate pe Al. I. Cuza, domnul Moldovei și ca domn al Țării Românești (24 ian. 1859), înfăptuindu-se astfel Unirea Principatelor. Dizolvată în dec. 1859. În 1860 a fost contituită o nouă A., dizolvată în 1861. În același an se formează o altă A., care a fuzionat cu cea a Moldovei, formîndu-se Adunarea Electivă a României.

ALĂUTA ROMÂNEASCĂ, supliment literar al revistei „Albina românească”. Apărut la Iași, cu intermitențe, între 1837 și 1838, sub conducerea lui Gh. Asachi, și, ulterior, a lui M. Kogălniceanu.

ALBINA ROMÂNEASCĂ, gazetă politico-literară, primul periodic în limba română, publicat în Moldova. A apărut la Iași, bisăptămînal, cu întreruperi, între 1829 și 1850. Proprietar și editor: Gh. Asachi.

ARHIVA ROMÂNEASCĂ, prima publicație periodică românească de istorie, apărută la Iași în anii 1840 și 1845, sub redacția lui M. Kogălniceanu; a reapărut între 1939 și 1945/1946; tomurile I și II au fost reeditate în 1860 și 1862.

CAHIERS ROUMAINS D’ÉTUDES LITTÉRAIRES, revistă de critică, estetică, istorie literară și literatură comparată, publicată de Editura Univers, în limba franceză. Apare trimestrial, la București, din 1973.

CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂȚĂTURĂ V. Pravila lui Vasile Lupu.

CAZANIA LUI VARLAAM (CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂȚĂTURĂ), carte de cult, cuprinzând evangheliile, cîteva legende hagiografice și primele încercări de versificare în limba română (un imn de laudă domnitorului și două imnuri religioase). Tipărită de mitropolitul Varlaam la Iași în 1643. Monument de limbă românească veche.

CURIERUL ROMÂNESC, gazetă politică, comercială și literară. A apărut la București, cu intermitențe și cu o periodicitate variabilă, între 1829 și 1859. Editată de I. Heliade Rădulescu. Primul periodic în lb. română apărut în Țara Românească.

NEAMUL ROMÂNESC, ziar editat la București (1906-1940, cu unele întreruperi) de N. Iorga. A militat pentru desăvârșirea unității politice a poporului român; în ultimii ani a avut o pronunțată atitudine antifascistă. Ziarul a editat și un supliment, „Neamul românesc literar”, condus tot de N. Iorga, care a apărut la Vălenii de Munte, în două serii (1908-1912 și 1925-1926). Printre colaboratori: G. Topîrceanu, A. Cotruș, Elena Farago, V. Bogrea, I. Ciorănescu, I.E. Torouțiu, N. Cartojan.

SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ, revistă a Institutului Român fondată și condusă de D. Gusti. A apărut lunar din ian. 1936 până în iun. 1943.

Paeonia romanica Brîndza, « Bujor românesc ». Specie care înflorește primăvara-vara. Flori mari, roșii-sîngerii (5-6 sepale inegale, 8-11 petale, 2-4 carpele tomentoase, staminele glabre, stigmat roz sau purpuriu, lameliform) așezate în vîrful unor pedunculi glabri. Frunze glabre, verzi, lung-pețiolate. Plantă erbacee, perenă, cu rădăcini fibroase, fasciculate, terminate prin tuberculi oblong-eliptici sau moniliformi, cărnoși. Tulpină glabră, erectă, cilindrică, sulcată.

weekend românesc expr. (iron.) sfârșit de săptămână rezervat muncilor în gospodărie.

ROMÂNESC adj. v. ortodox.

ROMÂNESC adj. v. român.

ROMÂNESC adj. român, (în evul mediu) valah.

românesc adj. v. ORTODOX.