refec sn [At: CUV. D. BĂTR. I, 298 / V: (reg) răf~, (îrg) ~frec, (înv) răfrec / Pl: ~uri / E: ns cf refeca] 1 (Înv; îf răfrec) Cârpă (1). 2 (Înv; îf răfrec) Petic. 3 Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de pânză, ale căror margini se îndoaie și se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame. 4 (Pex) Tiv. 5 (Îe) A lua (pe cineva) la ~ sau (rar) a trage cuiva un ~ A mustra (pe cineva) cu asprime. 6 (Îae) A critica aspru pe cineva. 7 (Îae) A cere cuiva socoteală despre ceva. 8 Fâșie îngustă de pânză, postav etc. cusută ca garnitură de altă culoare la unele articole de îmbrăcăminte, mai ales pentru a marca anumite cusături.

REFEC, refecuri, s. n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de pînză (prin îndoirea și prinderea marginii sub îndoitură spre a nu se destrăma); tiv. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau ceva) la refec (sau, mai rar, a trage cuiva un refec) = a mustra (pe cineva) aspru, a-i cere socoteală (despre ceva), a-l lua din scurt, a-l critica aspru. Mai tîrziu aude iarăși De-un talent c-a răsărit... Furios se-nchide-n casă, Și-i ia cartea la refec. VLAHUȚĂ, O. A. 179.

REFEC ~uri n. Cusătură prin care se îmbină două bucăți de țesătură, îndoind marginile ca să nu se destrame. ◊ A lua pe cineva la ~ a certa rău pe cineva; a lua la trei parale. /cf. a refeca

refec n. 1. cusătură pe marginea unei stofe: fără refec se destramă ștergarele; 2. fig. mustrare aspră: a lua pe cineva la refec. [Abstras din refecà].

2) reféc, a á v. tr. (poate din maĭ vechĭu răfrec, din *refrec. – Se conj. ca frec). Sud. Dupăcesc, înduplec, îndoĭ marginea pînzeĭ, peliĭ, hîrtiiĭ ș. a.: (un Jidan) cu pleoapele refecate (ChN. I, 56), un negru cu buzele groase și refecate (201), venea cu ochiĭ refecațĭ de la cîrcĭumă.

1) reféc n., pl. urĭ (d. refec 2). Sud. Tiv, margine de pînză refecată. Fig. A lua pe cineva la refec, a-l lua din scurt, a-l lua la treĭ parale, a-l mustra.

REFECA, refec, vb. I. Tranz. 1. A coase un refec. 2. A detașa cu fierăstrăul marginile teșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice. – Cf. lat. refricare.

răfec sn vz refec

răfeca v vz refeca

răfica v vz refeca

răfrec sn vz refec

refeca vt [At: POLIZU / V: (reg) răf~, ~fre~, răfica / Pzi: refec, 3 (îrg) ~eacă / E: ns cf lat refrico, -are] 1 A coase cu refec (3). 2 (Pex) A tivi. 3 (Fig; reg) A mustra aspru pe cineva. 4 A detașa cu ferăstrăul marginile ieșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice.

refrec sn vz refec

refreca v vz refeca

REFECA, refec, vb. I. Tranz. 1. A coase un refec. 2. A detașa cu ferăstrăul marginile teșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice. – Cf. lat. refricare.

REFECA, refec, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la o stofă, o pînză etc.) A coase cu refec, a tivi. Cămașa de borangic subțire și refecată cu bibiluri. FILIMON, C. 151. 2. A detașa cu ferăstrăul marginile teșite ale scîndurilor brute pentru a obține scînduri paralelipipedice.

A REFECA refec tranz. (obiecte confecționate din materiale textile) A înzestra cu un refec; a tivi. /cf. lat. reficare

refecà v. a coase un refec. [Vechiu-rom. răfrecà = lat. REFRICARE].

răféc, V. refec.

refec s. n., pl. refecuri

refec s. n., pl. refecuri

refec s. n., pl. refecuri

refeca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. refec, 2 sg. refeci, 3 refecă; conj. prez. 1 sg. să refec, 3 să refece

refeca (a ~) vb., ind. prez. 3 refecă

refeca vb., ind. prez. 1 sg. refec, 3 sg. și pl. refecă

REFEC s. v. tiv, tivitură.

REFEC s. (reg.) refecătură. (~ la o haină.)

refec s. v. TIV. TIVITURĂ.

REFEC s. (reg.) refecătură. (~ la o haină.)

REFECA vb. v. tivi.

refeca vb. v. TIVI.

refeca (refec, at), vb. – A coase cu refec, a tivi. – Mr. arufec(are). Origine necunoscută. Der. din sl. (Cihac, II, 311) este cît se poate de improbabilă (Byhan 329). Din lat. refrĭcāre (Pușcariu 1426; REW 7159) sau *orĭfĭcāre < orĭfĭcium, cf. port. refegar (Candrea, GS, III, 426; Candrea; REW 7159N), sau din lat. *refĭccāre „a întări”, cf. it. ficcare (Tiktin) nu sînt convingătoare. – Der. refec, s. n. (cusătură de îmbinare, tiv; ceartă, dojană); refecătură, s. f. (însăilare, tiv).

a lua la rapanghel / la refec / la rost / la trei păzește expr. (pop.) a reproșa, a certa.