refec sn [At: CUV. D. BĂTR. I, 298 / V: (reg) răf~, (îrg) ~frec, (înv) răfrec / Pl: ~uri / E: ns cf refeca] 1 (Înv; îf răfrec) Cârpă (1). 2 (Înv; îf răfrec) Petic. 3 Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de pânză, ale căror margini se îndoaie și se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame. 4 (Pex) Tiv. 5 (Îe) A lua (pe cineva) la ~ sau (rar) a trage cuiva un ~ A mustra (pe cineva) cu asprime. 6 (Îae) A critica aspru pe cineva. 7 (Îae) A cere cuiva socoteală despre ceva. 8 Fâșie îngustă de pânză, postav etc. cusută ca garnitură de altă culoare la unele articole de îmbrăcăminte, mai ales pentru a marca anumite cusături.

REFEC, refecuri, s. n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de pînză (prin îndoirea și prinderea marginii sub îndoitură spre a nu se destrăma); tiv. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau ceva) la refec (sau, mai rar, a trage cuiva un refec) = a mustra (pe cineva) aspru, a-i cere socoteală (despre ceva), a-l lua din scurt, a-l critica aspru. Mai tîrziu aude iarăși De-un talent c-a răsărit... Furios se-nchide-n casă, Și-i ia cartea la refec. VLAHUȚĂ, O. A. 179.

REFEC ~uri n. Cusătură prin care se îmbină două bucăți de țesătură, îndoind marginile ca să nu se destrame. ◊ A lua pe cineva la ~ a certa rău pe cineva; a lua la trei parale. /cf. a refeca

refec n. 1. cusătură pe marginea unei stofe: fără refec se destramă ștergarele; 2. fig. mustrare aspră: a lua pe cineva la refec. [Abstras din refecà].

1) reféc n., pl. urĭ (d. refec 2). Sud. Tiv, margine de pînză refecată. Fig. A lua pe cineva la refec, a-l lua din scurt, a-l lua la treĭ parale, a-l mustra.

răfec sn vz refec

răfrec sn vz refec

refrec sn vz refec

refec s. n., pl. refecuri

refec s. n., pl. refecuri

refec s. n., pl. refecuri

REFEC s. v. tiv, tivitură.

REFEC s. (reg.) refecătură. (~ la o haină.)

REFEC s. (reg.) refecătură. (~ la o haină.)

refec s. v. TIV. TIVITURĂ.

a lua la rapanghel / la refec / la rost / la trei păzește expr. (pop.) a reproșa, a certa.