13 definiții pentru refec


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

refec sn [At: CUV. D. BĂTR. I, 298 / V: (reg) răf~, (îrg) ~frec, (înv) răfrec / Pl: ~uri / E: ns cf refeca] 1 (Înv; îf răfrec) Cârpă (1). 2 (Înv; îf răfrec) Petic. 3 Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de pânză, ale căror margini se îndoaie și se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame. 4 (Pex) Tiv. 5 (Îe) A lua (pe cineva) la ~ sau (rar) a trage cuiva un ~ A mustra (pe cineva) cu asprime. 6 (Îae) A critica aspru pe cineva. 7 (Îae) A cere cuiva socoteală despre ceva. 8 Fâșie îngustă de pânză, postav etc. cusută ca garnitură de altă culoare la unele articole de îmbrăcăminte, mai ales pentru a marca anumite cusături.

REFÉC, refecuri, s. n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de material textil, ale căror margini se îndoaie și se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame; refecătură. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la refec sau (rar) a trage (cuiva) un refec = a mustra pe cineva cu asprime, a-l critica, a-i cere socoteală. – Cf. refeca.

REFÉC, refecuri, s. n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de material textil, ale căror margini se îndoaie și se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame; refecătură. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la refec sau (rar) a trage (cuiva) un refec = a mustra pe cineva cu asprime, a-l critica, a-i cere socoteală. – Cf. refeca.

REFÉC, refecuri, s. n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de pînză (prin îndoirea și prinderea marginii sub îndoitură spre a nu se destrăma); tiv. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau ceva) la refec (sau, mai rar, a trage cuiva un refec) = a mustra (pe cineva) aspru, a-i cere socoteală (despre ceva), a-l lua din scurt, a-l critica aspru. Mai tîrziu aude iarăși De-un talent c-a răsărit... Furios se-nchide-n casă, Și-i ia cartea la refec. VLAHUȚĂ, O. A. 179.

REFÉC ~uri n. Cusătură prin care se îmbină două bucăți de țesătură, îndoind marginile ca să nu se destrame. ◊ A lua pe cineva la ~ a certa rău pe cineva; a lua la trei parale. /cf. a refeca

refec n. 1. cusătură pe marginea unei stofe: fără refec se destramă ștergarele; 2. fig. mustrare aspră: a lua pe cineva la refec. [Abstras din refecà].

1) reféc n., pl. urĭ (d. refec 2). Sud. Tiv, margine de pînză refecată. Fig. A lua pe cineva la refec, a-l lua din scurt, a-l lua la treĭ parale, a-l mustra.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

reféc s. n., pl. refécuri

reféc s. n., pl. refécuri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

REFÉC s. (reg.) refecătură. (~ la o haină.)

REFÉC s. v. tiv, tivitură.

REFEC s. (reg.) refecătură. (~ la o haină.)


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a lua la rapanghel / la refec / la rost / la trei păzește expr. (pop.) a reproșa, a certa.

Intrare: refec
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • refec
  • refecul
  • refecu‑
plural
  • refecuri
  • refecurile
genitiv-dativ singular
  • refec
  • refecului
plural
  • refecuri
  • refecurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)