2 intrări

28 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

rătăcire sf [At: CORESI, EV. 174 / Pl: ~ri / E: rătăci] 1 Pierdere a drumului bun Si: răsărire2 (1). 2 Confundare a direcției de urmat. 3 Hoinărire. 4 (Fig; înv) Abatere de la o normă (religioasă) Si: păcat. 5 (Fig) Dezorientare (1). 6 (Fig) Greșeală (2). 7 (Fig) Întunecare a minții. 8 (Fig) Pierdere a facultăților mintale. 9 (Fig; rar) Deformare (12).

RĂTĂCÍRE, rătăciri, s. f. Faptul de a (se) rătăci.Fig. Întunecare a minții, pierdere a facultăților mintale; nebunie. ♦ Fig. Greșeală, eroare. – V. rătăci.

RĂTĂCÍRE, rătăciri, s. f. Faptul de a (se) rătăci.Fig. Întunecare a minții, pierdere a facultăților mintale; nebunie. ♦ Fig. Greșeală, eroare. – V. rătăci.

RĂTĂCÍRE, rătăciri, s. f. 1. Faptul de a (se) rătăci; pierderea drumului bun. Asculta cu luare-aminte isprăvile de vînătoare, rătăcirile prin locuri sălbatice și neumblate. SADOVEANU, O. I 272. Tîrziu băgă de seamă rătăcirea și... începu să alerge pe coastă înapoi. AGÎRBICEANU, S. P. 19. Această simplă povestire a rătăcirii unui copil pe drumurile și prin dumbrava de la marginea tîrgușorului nu putea fi scrisă decît de un om care are multe și diverse însușiri de poet. IBRĂILEANU, S. 5. ♦ Fig. Întunecare a minții; nebunie. El însuși, în epoca rătăcirii, lăsîndu-se în voia unei amare fantezii, se declara urmaș al lui Utungi Emin-aga. CĂLINESCU, E. 6. 2. Fig. Greșeală, eroare. Rătăcirea lui cuconu Toderaș [titlu]. SADOVEANU, O. III 609. Aceste greșele nu sînt nimică pe lîngă altă rătăcire mai mare. ARHIVA R. I 94. Cumplita-mi rătăcire ți-e cunoscută poate. ALEXANDRESCU, M. 155.

RĂTĂCÍRE ~i f. 1) v. A RĂTĂCI și A SE RĂTĂCI. 2) fig. Încălcare conștientă sau involuntară a unui principiu, a unei norme, a unui adevăr; viziune greșită; greșeală; eroare. 3) pop. Stare a unei persoane demente; nebunie; demență. /v. a (se) rătăci

rătăcire f. acțiunea de a (se) rătăci și rezultatul ei: 1. umblet fără căpătâiu; 2. turburarea minții; 3. părere falșă, eroare; 4. pl. apucături destrăbălate.

rătăcíre f. Acțiunea de a saŭ de a te rătăci. Mers orĭ călătorie pe departe și cu multe ocolurĭ din cauza perderiĭ drumuluĭ: rătăcirile luĭ Ulise. Colindare, umblet fără căpătîĭ, vagabondaj, haĭmanalîc: rătăcirile neamuluĭ jidănesc. Fig. Eroare, aberațiune, părere falsă: ce spuĭ tu e o rătăcire, fugițĭ de rătăcirile francmasonilor! Întunecare, turbare: rătăcirea mințiĭ.

rătăci [At: PSALT. HUR. 10773 / S și: ret~ / Pzi: ~ăcesc / E: nct] 1-2 vri A pierde drumul Si: (înv) a răsări2 (1). 3-4 vri A greși direcția. 5 vi A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să ajungă la țintă. 6 vr (Udp „de”) A se pierde de cineva. 7 vt (Îvr) A împrăștia. 8 vi A umbla umbla dintr-un loc în altul fără țintă Si: a hoinări. 9 vi A străbate un ținut în lung și în lat, neavând o așezare statornică Si: a pribegi. 10 vr A se așeza într-un loc străin Si: a se pripăși. 11 vr A se abate din drum. 12 vt A pierde ceva, nemaiștiind în ce loc a fost pus. 13 vt A nu ști unde se găsește cineva. 14-15 vri A ajunge într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se găsească. 16 vi (Fig; îrg) A se abate de la o normă (religioasă) Si: a păcătui. 17 vr (Fig) A comite o eroare. 18 vr (Fig) A-și pierde controlul, judecata Si: a se zăpăci. 19 vr (Fig) A-și pierde mințile. 20 vt (Fig) A scoate (pe cineva) din minți. 21 vt (Fig; d. privire) A se muta dintr-un punct în altul, exprimând nedumerire, nesiguranță etc. 22 vt (Fig; d. privire) A se fixa în gol.

RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A greși drumul, direcția, a nu mai ști unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleți. ♦ Intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la țintă. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăși. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva; a pierde. ♦ Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se afle. – Lat. *erraticire (= *erraticare < erraticus).

RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde drumul, a greși direcția, a nu mai ști unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleți. ♦ Intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la țintă. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăși. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva; a pierde. ♦ Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se afle. – Lat. *erraticire (= *erraticare < erraticus).

RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde drumul, a greși direcția, a se abate (din drumul bun). M-a trimis logofătul Beașcă să aduc trei coșuri goale dă la cramă și m-am rătăcit pă potecile astea dîn vie, că toate-s la fel. CAMIL PETRESCU, O. I 29. Necunoscînd pe nime și umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, O. A. 180. M-am rătăcit de vreo șepte ori de cînd am plecat de acasă. ALECSANDRI, T. I 397. ◊ Intranz. Fig. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Tranz. (Cu complementul «drumul») Rătăciseră drumul și nu-l mai găsiră, decît o dată cu Argeșul. GALACTION, O. I 278. Cine să fie?... Ia eu, om bun, dragă jupîneasă; am rătăcit drumul și m-a apucat noaptea. HOGAȘ, M. N. 77. Cine a rătăcit drumul e bucuros și de cărare.Intranz. A umbla de ici-colo căutînd drumul, încercînd să iasă la liman, să ajungă la țintă. După uciderea lui Andrei [Bathori], săcuii se apucară a căuta, prin păduri și prin strîmtori, pe nobilii care umblau rătăcind prin întuneric. BĂLCESCU, O. II 258. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se pierde de cineva; a se răzleți. Copilul s-a rătăcit de părinți.Intranz. Mergînd ei tot așa laolaltă, pentru că se temea să nu rătăcească unul de altul, începură de la o vreme parcă a cunoaște ceva locul. SBIERA, P. 68. 2. Intranz. A umbla de colo pînă colo, fără țintă precisă; a hoinări, a colinda. Petre, cu același glas hotărît, cărăbăni pe toți țăranii care mai rătăceau prin casă. REBREANU, R. II 202. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. EMINESCU, O. I 209. Căruța... înaintează încetinel și rătăcește fără de țel. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Fig. Gîndurile îi rătăceau tulburi, neostoite, răscolind amintiri, amărăciuni, planuri, speranțe și izgonind mereu liniștea sufletului. REBREANU, R. I 45. La orele acele, Cînd ochiul rătăcește, primblîndu-se prin stele. ALECSANDRI, P. I 133. ♦ A străbate un ținut în lung și în lat, neavînd o așezare statornică nicăieri; a pribegi. A rătăcit așa mult, ferindu-se ca o fiară sălbatică, domnitorul Moldovei. SADOVEANU, O. VII 179. Însumi cu lipsa mă lupt, rătăcind prin pustiuri străine. COȘBUC, AE. 20. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se pripăși, a se aciua. Drept este ca munca noastră să ne folosească nouă... De aceea m-am rătăcit eu aici. SADOVEANU, P. M. 30. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva, a pierde. Rătăcea maică-mea cheile. HOGAȘ, DR. II 151. Am rătăcit scrisoarea. CARAGIALE, M. 157. Ciobanii Rătăcit-au cîrlanii. ALECSANDRI, P. P. 59. ♦ Refl. A ajunge într-un loc la care nu se gîndea nimeni. Cum s-a rătăcit pe aici! Și eu înnebunisem căutînd-o. Credeam că mi-a furat-o. BASSARABESCU, V. 43.

A SE RĂTĂCÍ mă ~ésc intranz. 1) A pierde drumul, îndreptându-se în altă direcție. S-a ~it în pădure. 2) A se pierde, îndepărtându-se (de cineva). 3) fig. A se abate de la calea cea dreaptă. /cf. lat. erraticus

A RĂTĂCÍ ~ésc 1. intranz. 1) A umbla căutând drumul. 2) A merge din loc în loc fără un scop precis; a umbla; a hoinări; a vagabonda. 2. tranz. 1) (obiecte) A încurca printre altele de același fel, neștiind unde se află. ~ o carte. 2) A merge pe o altă cale decât cea dorită; a nu găsi calea dorită. /cf. lat. erraticus

rătăcì v. 1. a pierde drumul drept, a umbla încoace și încolo; 2. a pierde în genere: și-a rătăcit cărțile; 3. fig. a înșela, a turbura: această nenorocire i-a rătăcit mințile. [Tras din lat. ERRATICUS, rătăcitor].

rătăcésc v. intr. (d. lat. erráticus, eratic, rătăcitor, de unde s’a făcut *ratec, rătăcesc). Perd drumu: s’a dus pin pădure și a rătăcit. Perd drumu și umblu căutîndu-l: Ulise a rătăcit doŭă zecĭ de anĭ pe mare. Colind, umblu mult pin locurĭ depărtate: a rătăcit pin străinĭ, acest om a rătăcit pin toată lumea. V. tr. Perd drumu: copiiĭ aŭ rătăcit drumu. Perd pintre alte locurĭ: mĭ-am rătăcit bagajele pin gară. Fig. Duc pe căĭ rele, înșel cu ideĭ false: demagogiĭ rătăcesc tinerimea. Întunec, turbur: mizeria ĭ-a rătăcit mințile. V. refl. Mă perd pin mulțime (pin întuneric, pin pădure): copiiĭ s’aŭ rătăcit pin pădure. Mă perd depărtîndu-mă orĭ amestecîndu-mă cu alte lucrurĭ: copiiĭ s’aŭ rătăcit de părințiĭ lor pin mulțime, mi s’aŭ rătăcit scrisorile.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

rătăcíre s. f., g.-d. art. rătăcírii; pl. rătăcíri

rătăcíre s. f., g.-d. art. rătăcírii; pl. rătăcíri

rătăcí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rătăcésc, imperf. 3 sg. rătăceá; conj. prez. 3 să rătăceáscă

rătăcí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rătăcésc, imperf. 3 sg. rătăceá; conj. prez. 3 sg. și pl. rătăceáscă


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

RĂTĂCÍRE s. v. abatere, alienare, alienație, boală mintală, culpabilitate, culpă, demență, eroare, greșeală, nebunie, păcat, sminteală, smintire, țicneală, vină, vinovăție.

RĂTĂCÍRE s. 1. v. hoinăreală. *2. (fig.) întunecare, orbire. (A avut o clipă de ~.)

arată toate definițiile

Intrare: rătăcire
rătăcire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • rătăcire
  • rătăcirea
plural
  • rătăciri
  • rătăcirile
genitiv-dativ singular
  • rătăciri
  • rătăcirii
plural
  • rătăciri
  • rătăcirilor
vocativ singular
plural
Intrare: rătăci
verb (VT406)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • rătăci
  • rătăcire
  • rătăcit
  • rătăcitu‑
  • rătăcind
  • rătăcindu‑
singular plural
  • rătăcește
  • rătăciți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • rătăcesc
(să)
  • rătăcesc
  • rătăceam
  • rătăcii
  • rătăcisem
a II-a (tu)
  • rătăcești
(să)
  • rătăcești
  • rătăceai
  • rătăciși
  • rătăciseși
a III-a (el, ea)
  • rătăcește
(să)
  • rătăcească
  • rătăcea
  • rătăci
  • rătăcise
plural I (noi)
  • rătăcim
(să)
  • rătăcim
  • rătăceam
  • rătăcirăm
  • rătăciserăm
  • rătăcisem
a II-a (voi)
  • rătăciți
(să)
  • rătăciți
  • rătăceați
  • rătăcirăți
  • rătăciserăți
  • rătăciseți
a III-a (ei, ele)
  • rătăcesc
(să)
  • rătăcească
  • rătăceau
  • rătăci
  • rătăciseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)