ponorât, ~ă a [At: URECHE, ap. LET. I, 100/38 / V: (rar) ~rit / Pl: ~âți, ~e / E: ponorî] 1 (Îvp; d terenuri, forme de relief, construcții etc.) Surpat. 2 (Îvp; d. terenuri, forme de relief, construcții etc.) Înclinat. 3 (Îvp; d terenuri, forme de relief, construcții etc.) Abrupt. 4 (Îvr; d. construcții; îf ponorit) Al cărui zid se prelungește sau coboară drept în vale. 5 (Înv) Rostogolit pe o coastă prăpăstioasă, într-un ponor, într-o râpă, într-o prăpastie.

PONORÂT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A SE PONORÎ. 2) (despre terenuri) Care este foarte abrupt; cu (multe) ponoare; surpat. /v. a ponorî

ponori v vz ponorî

ponorit, ~ă a vz ponorât

ponorî [At: DOSOFTEI, V. S. februarie 329^r/26 / V: (rar) ~ri / Pzi: ~răsc, (reg) ponor / E: ponor] 1 vr (Îvp; d. terenuri, construcții etc.) A se surpa. 2 vr (Îvp; d. terenuri, construcții etc.) A se înclina. 3 vt (Înv) A rostogoli pe o coastă prăpăstioasă, într-un ponor, într-o râpă, într-o prăpastie.

PONORÎ, ponorăsc, vb. IV. Refl. (Regional, despre terenuri) A se prăbuși; a se surpa. Din pricina ploilor, malul, care e înalt în locurile acelea ca de vreo patruzeci de picioare, se ponorîse și casa era în primejdie să rămîie dinspre apă fără părete. CONTEMPORANUL, IV 303. Tradițiunea spune... că odinioară ar fi fost două movile egale, apropiate, care s-au ponorît una către alta. ODOBESCU, S. II 182. ◊ Tranz. Fig. Un potop de grindină colțuroasă și mare cît ouăle de gîscă începu să fie izbit de sus cu așa putere, că ponora pădurea și lovea de moarte tot ce întîlnea. VISSARION, B. 223.

PONORÎT, -Ă, ponorîți, -te, adj. (Despre terenuri) Prăbușit, surpat; abrupt, repede. Pe o cărare ponorîtă, printre salcîmi, coborîrăm din șosea în vale, în via părăginită. SADOVEANU, O. VIII 58. Locurile rele și ponorîte au făcut pe cărăuși să recurgă la un mod barbar de a transporta dulapii din vatra cherestelei la Sinaia. VLAHUȚĂ, O. A. III 50.

A SE PONORÎ pers. 3 se ~ăște intranz. (despre maluri, povârnișuri etc.) A se desprinde de masiv, alunecând la vale; a se nărui; a se surpa; a se dărâma. /Din ponor

ponorăsc, a -î v. tr. (d. ponor). Est. Prefac în ponoare: cutremuru a ponorît locurile. Vechĭ. Arunc în rîpă. V. refl. Cad saŭ mă arunc în rîpă.

ponorî (a se ~) (reg.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se ponorăște, 3 pl. se ponorăsc, imperf. 3 sg. se ponora; conj. prez. 3 să se ponorască; ger. ponorându-se

!ponorî (a se ~) (reg.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se ponorăște, imperf. 3 sg. se ponora, perf. s. 3 sg. se ponorî, 3 pl. se ponorâră, m.m.c.p. 3 sg. se ponorâse, 3 pl. se ponorâseră; conj. prez. 3 să se ponorască; ger. ponorându-se; part. ponorât

ponorî vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ponorăsc, imperf. 3 sg. ponora; conj. prez. 3 sg. și pl. ponorască

PONORÂT adj. v. prăbușit, surpat.

PONORÎ vb. v. prăbuși, prăvăli, rostogoli, surpa.

ponorî vb. v. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. ROSTOGOLI. SURPA.

ponorît adj. v. PRĂBUȘIT. SURPAT.

ponorât, ponorâtă, adj. 1. (înv. și pop.; despre terenuri, forme de relief, construcții) surpat, prăbușit; înclinat, povârnit; abrupt, prăpăstios. 2. (înv.; despre construcții) al cărui zid se prelungește sau coboară drept în vale. 3. (înv.) rostogolit, prăvălit (pe o coastă prăpăstioasă, într-un ponor, într-o râpă).

ponorât, -ă, ponorâți, -te, adj. – Surpat, prăbușit, abrupt, prăpăstios. ♦ (top.) Ponorâta, deal în Vălenii Lăpușului și Vima Mică (Vișovan, 2008). – Din ponorî „a se surpa” (< ponor) (MDA).