PLEBE s. f. 1. (În Roma antică) Categorie socială de oameni liberi lipsiți de drepturi civile și politice. 2. (În Evul Mediu) Pătura cea mai săracă a populației orășenești din apusul Europei, aflată în afara ierarhiei feudale și care, alături de țărănime, a avut un rol important în revoluțiile din sec. XVI-XVII. 3. (Livr.) Pătură socială fără drepturi, asuprită și exploatată; p. ext. mulțime, gloată. ♦ Fig. Categorie socială declasată; drojdia societății. – Din fr. plèbe, lat. plebs, -bis.

PLEBEU, -EE, plebei, -ee, s. m. și f., adj. 1. (În Roma antică) (Persoană) care făcea parte din plebe (1), care aparținea plebei; plebeian (1). 2. (Persoană) asuprită, exploatată, plebeian (2); (om) sărac, umil; p. ext. (om) de rând, lipsit de distincție, vulgar, grosolan. – Din lat. plebeius.

plebă sf vz plebe

plebe sf [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 16 / V: (înv) plebă / E: fr plèbe, lat plebs, -bis] 1 (Csc; în Evul Mediu) Cea mai săracă pătură a populației orășenești din apusul Europei, aflată în afara ierarhiei feudale, care, alături de țărănime, a avut un rol important în revoluțiile din sec. XVI-XVII. 2 (Csc; pgn; liv) Pătură socială fără drepturi, asuprită și exploatată. 3 (Csc; prt) Oameni de rând Si: gloată, mulțime, norod. 4 (Rar) Origine socială umilă, de rând. 5 (Csc; prt) Pătură socială declasată. 6 (Csc; în Antichitatea romană) Categorie socială din care făceau parte oamenii liberi de la orașe și sate, lipsiți de anumite drepturi politice și civile, fără o activitate permanentă și care trăiau din câștiguri întâmplătoare și din distribuții făcute de către stat.

plebeu, ~ee [At: NICOLAU, P. 29/6 / Pl: ~ei, ~ee / E: lat plebeius] 1-2 smf, a (În Evul Mediu) (Persoană) care făcea parte din plebe (1) Si: (liv) plebeian (1-2). 3-4 smf, a (În Antichitatea romană) (Persoană) care făcea parte din plebe (6) Si: (liv) plebeian (3-4). 5 smf (Liv) Om de rând, needucat.

PLEBE s. f. 1. (În Roma antică) Categorie socială de oameni liberi fără o activitate permanentă, care trăiau din câștiguri întâmplătoare și din distribuții făcute de stat. 2. (În evul mediu) Pătura cea mai săracă a populației orășenești din apusul Europei, aflată în afara ierarhiei feudale și care, alături de țărănime, a avut un rol important în revoluțiile din sec. XVI-XVII. 3. (Livr.) Pătură socială fără drepturi, asuprită și exploatată; p. ext. mulțime, gloată. ♦ Fig. Categorie socială declasată; drojdia societății. – Din fr. plèbe, lat. plebs, -bis.

PLEBEU, -EE, plebei, -ee, s. m. și f., adj. 1. (În antichitatea romană) (Persoană) care făcea parte din plebe (1), care aparținea plebei; plebeian (1). 2. (Persoană) care este asuprită, exploatată, plebeian (2); (om) sărac, umil; p. ext. (om) de rând, lipsit de distincție, vulgar, grosolan. – Din lat. plebeius.

PLEBE s. f. (Cu sens colectiv) Pătura socială de jos, lipsită de drepturi sau cu drepturi limitate în Roma antică; (azi livresc) populație mizeră, asuprită, exploatată. Pe lîngă mese lunge, stătea posomorîtă, Cu fețe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci și sceptici ai plebei proletare. EMINESCU, O. I 56. Pe-ascuns din a ta parte La plebea de pe strade mari semne se împarte. ALECSANDRI, T. II 336. ♦ (Neobișnuit) Origine socială nearistocratică. În locul acesta a fost tăiat bravul Dragomir, care cutezase a se înamora, cu fiica lui Radu Mihne, pîngărind cu plebea lui sîngele patrician. NEGRUZZI, S. I 184. ♦ Fig. Pătură socială declasată, oameni decăzuți; drojdia societății. V. pleavă (2). Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi! EMINESCU, O. I 150.

PLEBEU, plebei, s. m. (La romani) Persoană care făcea parte din plebe; (azi livresc) persoană din păturile de jos ale societății împărțite în clase. Esteți ai veacului XIX negau posibilitatea unei literaturi care să se ocupe de plebei: țărani și muncitori. SADOVEANU, E. 193. Costea dădu din umeri, cu ostilitate de plebeu pentru toată umanitatea din clasa întîi. C. PETRESCU, C. V. 117. Ca un furnicar cu ațe nenumărate, plebeii mișunau de pretutindeni. ANGHEL-IOSIF, C. L. 6. ♦ (Adjectival, uneori peiorativ) De rînd, lipsit de distincție. Om vulgar în toată puterea cuvîntului, plebeu, pretențios și egoist. D. ZAMFIRESCU, la CADE. (Fig.) Nu sînt decît flori plebee, cum le zic eu. NEGRUZZI, S. I 96.

PLEBE s.f. (În Roma antică) Pătură socială lipsită de drepturi sau cu drepturi limitate. ♦ Populație asuprită, exploatată. ♦ (Fig.) Categorie de oameni declasați; drojdia societății. [Gen. -bei. / cf. lat. plebs, fr. plèbe, it. plebe].

PLEBEU s.m. Cetățean roman care aparținea plebei. ♦ (Liv.) Om de rînd. [< lat. plebeius].

PLEBE s. f. 1. (în Roma antică) pătură socială lipsită de drepturi sau cu drepturi limitate. 2. (în evul mediu) pătura cea mai săracă a populației orășenești; (p. ext.) populație asuprită, exploatată; poporul de jos, gloată. ◊ (peior.) categorie de oameni declasați; drojdia societății. (< fr. plèbe, lat. plebs)

PLEBEU, -EE adj., s. m. f. 1. (cetățean roman) care aparținea plebei; plebeian. 2. (om) care face parte din plebe. (< lat. plebeius)

PLEBE f. 1) (în Roma antică) Populație liberă fără ocupație permanentă, care se întreținea din câștiguri ocazionale. 2) (în evul mediu) Pătură socială care includea cei mai săraci orășeni. 3) Pătură socială fără drepturi, fără merite, coruptă. /<fr. plebe, lat. plebs, ~bis

PLEBEU ~i m. 1) (în Roma antică) Persoană care făcea parte din plebe. 2) (în evul mediu) Orășean sărac. 3) Persoană fără drepturi sociale, lipsită de merite și coruptă. /<lat. plebeius

plebe f. poporul de jos.

plebeu a. și m. 1. care era din rândurile poporului, la Romani; 2. la popoarele moderne, cel ce nu face parte din nobleță.

*plébe f. (lat. plebs, plebe; vgr. pléthos, mulțime). La vechiĭ Romanĭ, mulțimea cetățenilor care nu eraŭ nobilĭ. Azĭ, clasa de jos a poporuluĭ, prostime.

*plebéŭ, -ée s., pl. tot așa (lat. plebejus). La vechiĭ Romanĭ, acela care făcea parte din plebe: un plebeŭ (și adj.), un edil plebeŭ. V. mitocan.

plebe s. f., g.-d. art. plebei

plebeu adj. m., s. m., pl. plebei; adj. f., s. f. sg. și pl. plebee

plebe s. f., g.-d. art. plebei

plebeu adj. m., s. m., pl. plebei; adj. f., s. f. sg. și pl. plebee

plebe s. f., g.-d, art. plebei

plebeu s. m., adj. m., art. plebeul, pl. plebei, art. plebeii; f. sg. și pl. plebee, sg. art. plebeea, g.-d. sg. art. plebeei

plebe, gen. plebei

plebeu, pl. plebei, f. plebee, pl. plebee

plebeu, -bee, -bei, -bee.

PLEBÉI (< lat.) s. m. pl. 1. (În Roma antică) Categorie socială din care făceau parte oamenii liberi, lipsiți însă, pentru multă vreme, de drepturi civile și politice obținute în exclusivitate de patricieni. Separația celor două grupuri a fost determinată de condiții etnice, economice, politice și militare, secesiunea având loc în 494 î. Hr., când p. s-au retras pe Muntele Sacru, adoptând o organizare proprie. După 450 î. Hr. au obținut o legislație recunoscută în stat (lex Cambia, 445 î. Hr.), în urma căreia încep să acceadă la demnități de stat, deplina egalitate cu patricienii fiind obținută în 393 î. Hr. 2. (În Evul Mediu, în apusul Europei) Pătura cea mai săracă a populației orășenești, care, alături de țărănime, a avut un rol important în revoluțiile din sec. 16-18. ♦ (Livr.) Pătură socială pauperă, fără drepturi. ♦ Fig. Categorie socială declasată; drojdia societății.

PLEBE s. v. gloată.

PLEBEU s., adj. (IST.) (livr.) plebeian. (~ din Roma antică.)

PLEBE s. (mai ales in limbajul claselor exploatatoare) gloată, mulțime, norod, popor, prostime, vulg, (înv. și reg.) poporime, (înv.) calabalîc.

PLEBEU s., adj. (livr.) plebeian. (~ din Roma antică.)

Plebeu ≠ aristocrat