orta sf [At: (a. 1741-1769) GCR II, 81/27 / Pl: ~le / E: tc orta] 1 (Înv) Unitate militară corespunzătoare unui regiment. 2 (Înv) Regiment de ieniceri în armata turcească. 3 (Îrg) Trupă. 4 (Îrg) Tagmă.

ORTA, ortale, s. f. (Învechit) 1. Unitate militară corespunzătoare unui regiment; (în armata turcească) regiment de ieniceri. Căpitănia de or ta cunoștea pe franțuz ca pe-un de aproape prietin împărătesc. SADOVEANU, Z. C. 277. Spune lui lordache să ia două ortale de arnăuți aleși și să se ducă la Golești. FILIMON, C. 289. 2. Ceată, trupă. Se încheia cortegiul prin ortaua ciohodarilor. FILIMON, C. 313. Ceată de haiduci. Pe Vîlcan el părăsea Și-n orta că se băga. TEODORESCU, P. P. 554.

ORTA s. f. (Mold., ȚR) Unitate militară corespunzătoare unui regiment. A: Au rînduit pentru paza cetății Corinthos cîteva ortale de gheniceari. IM 1754, 79^r. S-au închinat la ortaoa ienicerilor și așa și-au scăpat viața. CANTA. B: După ce s-au isprăvit toate, au rînduit pentru paza cetății Corinthos cîteva ortale de ieniceri. IM 1730, 111^r. Etimologie: tc. orta. Cf. p o l c (1).

ortà f. 1. (arhaic) regiment de ieniceri: ortale dese de cruntă ienicerime Al.; 2. ceată de ostași pământeni: două ortale de slujitori; 3. ceată, clasă (mai mult ironic): ortaua boierească. [Turc. ORTA].

ortá f. (turc. orta). Vechĭ. Regiment de ĭenicerĭ. Ceată de ostașĭ pămîntenĭ supt Fanarioțĭ. Azĭ. Iron. Ceată, clasă, tagmă. V. cărdășie.

orta-ceauș sm [At: (sf. sec. XVIII) LET² III, 208 / Pl: ~i / E: tc orta çavușu] (Înv) Curier al unui regiment.

orta-cușac [At: VĂCĂRESCUL, IST. 285 / Pl: (1) ?, (2) ~aci / E: tc orta kușak] (Înv) 1 sn Brâu brodat cu fir de mătase, pe care îl purtau baltagiii (1). 2 sm Slujitor la Curtea domnească, îmbrăcat cu anteriu și încins cu un brâu Si: (înv) edecliu.

orta (înv.) s. f., art. ortaua, g.-d. art. ortalei; pl. ortale

orta (înv.) s. f., art. ortaua, g.-d. art. ortalei; pl. ortale, art. ortalele

orta s. f., art. ortaua, g.-d. art. ortalei; pl. ortale

ORTA s. v. breaslă, corporație, tagmă.

orta s. v. BREASLĂ. CORPORAȚIE. TAGMĂ.

orta (ortale), s. f. – 1.Regiment, grupare militară. – 2. Grup, adunare, clasă. Tc. orta „centru” (Șeineanu, II, 278; Lokotsch 1597), cf. ngr. όρτᾶς, sb., alb. orta. – Der. ortac, s. m. (tovarăș, camarad), din tc. ortak (Roesler 600; Lokotsch 1598; Ronzevalle 38), cf. mr. urtac, alb., bg. ortak; ortăci, vb. refl. (a se întovărăși, a se împrieteni); ortăcie, s. f. (asociere, tovărășie, prietenie), în Banat și Trans.

ORȚA, b., mold. (Isp I¹); Orțești s., scris și Ortești (16 A I 245). V. „trei perechi-orțele” (citat din „Iorga SN 194” fără explicație, în DLR mss).