2 intrări

21 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ORATORÍE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi convingător și frumos în public; elocvență, retorică, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. oratoria.

oratorie1 sf [At: DDRF / Pl: ~ii / E: lat oratoria] 1 Artă de a compune și de a rosti discursuri Si: (rar) oratorism (1). 2 Artă de a vorbi în fața publicului Si: elocvență, (rar) oratorism (2).

ORATORÍE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvență, retorică, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. oratoria.

ORATORÍE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvență. V. retorică. Din prea numeroase motive Bălcescu nu iubea oratoria. CAMIL PETRESCU, O. II 32.

ORATORÍE s.f. Arta de a întocmi și de a ține discursuri; elocvență; oratorism, retorică. [Gen. -iei. / < lat. oratoria, cf. it. oratoria].

ORATORÍE s. f. arta de a întocmi și de a ține discursuri; elocvență, retorică. (< lat., it. oratoria)

ORATORÍE f. Arta de a ține discursuri, de a vorbi în fața publicului. /<lat. oratoria

*oratoríe f. (d. orator). Elocŭență.

ORATÓRIU2, -IE, oratorii, adj. (Înv.) Oratoric. – Din lat. oratorius.

ORATÓRIU2, -IE, oratorii, adj. (Înv.) Oratoric. – Din lat. oratorius.

oratoriu2, ~orie a [At: BARIȚIU, P. A. I, 193 / Pl: ~ii / E: lat oratorius, -a, -um] 1-6 (Înv) Oratoric (1-6).

*oratóric, -ă adj. (d. orator, după retoric). Relativ la elocŭență: genu oratoric. – Rar oratóriŭ, -ie (lat. oratorius).

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

oratorie s. f., art. oratoria, g.-d. oratorii, art. oratoriei

oratorie s. f., art. oratoria, g.-d. oratorii, art. oratoriei

oratoríe s. f., art. oratoría, g.-d. oratoríi, art. oratoríei

oratoriu1 (înv.) [riu pron. rĭu] adj. m., f. oratorie (desp. -ri-e); pl. m. și f. oratorii

oratoriu1 (înv.) [riu pron. rĭu] adj. m., f. oratorie (-ri-e); pl. m. și f. oratorii

oratóriu adj. m. [-riu pron. -riu], f. oratórie (sil. -ri-e); pl. m. și f. oratórii

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

ORATORIE s. elocvență, retorică, (înv.) limbuție, ritorie. (Arta ~.)

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

PROZA RETORICĂ (ORATORIA) Încă din antichitatea greacă, oratoria a fost concepută ca un gen de artă a cuvîntului, a exprimărilor verbale sau scrise, a gestului, a argumentației care captivează și impresionează, precum și ca artă a demonstrației, aplicarea strictă a regulilor logicei, pe care Quintilian, în Institutio oratoria, o denumea ars sau scientia bene dicendi (arta sau știința de a vorbi bine). După unii teoreticieni, retorica, și anume paleoretorica, la originea ei, a fost o disciplină filozofică, cu preocupări în același timp de limbă, stil, structură compozițională a discursului, ce, cu vremea, și-a lărgit aria, a devenit o ars artium, scientia scientiarum (artă a artelor, știință a științelor), numeroase categorii și principii ale ei fiind împrumutate de mai toate artele. Prin folosirea artistică a cuvîntului, oratoria s-a constituit într-un gen literar, genul oratoric, care a stăruit pînă foarte tîrziu în tratatele de poetică și în manuale școlare. Oratoria este socotită un gen literar oral, care are ca scop convingerea auditoriului, seducția acestuia și îndemnul la acțiune sau la luarea de decizii. Există teoretizări ale retoricii, ca artă a exprimării, ca organizatoare a teoriei demonstrației și a comunicării, în care se definesc figurile de stil necesare oratoriei, considerată ca manifestare a vorbirii îngrijite, alese, dar care, cu vremea, s-au transferat la întreaga creație literară, de unde și sinonimia relativă a retoricii cu stilistica. Retorica este considerată de unii cercetători ca „stilistica celor vechi”. În etapa clasicismului greco-latin sînt demne de amintit tratatele de retorică: Retorica lui Aristotel, De oratore (Despre orator) și De partibus orationis (Despre părțile discursului) ale lui Cicero, Institutio oratoria (Instituția oratorică) a lui Quintilian. În evul mediu, retorica figura printre artele liberale, disciplină cu caracter dogmatic însă, cu reguli și principii imuabile. Oratoria, ca gen literar, a persistat și în perioada romantică, iar practica oratorică, sub forme diferite de discursuri, dar mai ales discursul politic și judiciar, este de o actualitate evidentă. Cu timpul și treptat s-a ajuns la despărțirea dintre oratorie și literatură, terminindu-se cu căderea în desuetudine a genului retoric ca gen literar. Procesul s-a petrecut mai ales în etapa cînd procedeele formale ale retoricii clasice au fost combătute de o „estetică romantică a sentimentului”, care neagă orice regulă și orice constrîngere, în numele „libertății în artă”. În lucrările estetice contemporane se manifestă un început de reabilitare a retoricii, în cadrul filozofiei teoriei și criticii literare și al stilisticii, sub denumirea de neoretorică, în sensul că teoria retorică aduce unele posibilități de interpretare a actului literar, devenind astfel un auxiliar prețios al esteticii literare, așa cum a fost în antichitate, în perioada Renașterii și în aceea a clasicismului european. Redescoperirea și revalorificarea retoricii ca artă a argumentației este strîns legată de viața politică și cea economică, în care actul convingerii și-a dovedit eficiența. Neoretorica reprezintă astăzi revalorificarea unei importante categorii de preocupări. Ea apare deci nu ca armă a dialecticii, ci ca un instrument al poeticii. Modele ale genului sînt Filipicele lui Demostene, Catilinarele lui Cicero, în antichitate, iar în cultura noastră: Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie națională la Academia Mihăileană sau Discurs pentru îmbunătățirea soartei țăranilor de M. Kogălniceanu; discursurile politice și prelegerile universitare ale lui T. Maioreseu, N. Iorga, N. Titulescu, B.St. Delavrancea ș.a. Efectul artistic al unui discurs derivă, în primul rînd, din construcția sau arhitectonica sa riguroasă, dar uneori și din abaterea de la această schemă, ca exordium ex abrupto (v. exordiu) din prima Catilinară a lui Cicero. Discursurile de clasică valoare generează încîntare, plăcere estetică, mai ales prin factura lor de proză elevată, care constă într-un anumit ritm al frazei, o anume aranjare a cuvintelor, în vederea obținerii unei atrăgătoare armonii și eufonii, însușiri caracteristice nu numai prozei oratorice, ci creației literare în genere.

Intrare: oratorie
substantiv feminin (F134)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • oratorie
  • oratoria
plural
genitiv-dativ singular
  • oratorii
  • oratoriei
plural
vocativ singular
plural
Intrare: oratoriu (adj.)
oratoriu1 (adj.) adjectiv
  • pronunție: oratorĭu
adjectiv (A109)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • oratoriu
  • oratoriul
  • oratoriu‑
  • oratorie
  • oratoria
plural
  • oratorii
  • oratoriii
  • oratorii
  • oratoriile
genitiv-dativ singular
  • oratoriu
  • oratoriului
  • oratorii
  • oratoriei
plural
  • oratorii
  • oratoriilor
  • oratorii
  • oratoriilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

oratoriesubstantiv feminin

  • 1. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi convingător și frumos în public. DEX '09 DLRLC DN
    • format_quote Din prea numeroase motive Bălcescu nu iubea oratoria. CAMIL PETRESCU, O. II 32. DLRLC
etimologie:

oratoriu, oratorieadjectiv

etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.