OFILIT, -Ă, ofiliți, -te, adj. 1. (Despre plante) Veștejit, pălit, îngălbenit. 2. Fig. Palid, tras, trecut; slab, uscat; lipsit de vigoare, istovit. [Var.: (înv. și reg.) ovilit, -ă adj.] – V. ofili.

ofilit, ~ă a [At: M. COSTIN, O. 93 / V: (îrg) dovi~, ovi~, oghi~, ogi~, ugi~, ovel~, olivit / Pl: ~iți, ~e / E: ofili] 1 (D. plante și părți ale lor) Veștejit. 2 (Fig) Lipsit de strălucire Si: pal, șters. 3 (D. oameni și fața lor) Palid. 4 (D. oameni) Slab. 5 (D. oameni și părți ale corpului omenesc) Lipsit de vigoare Si: istovit. 6 (Îrg) Trist. 7 (Îrg) Chinuit. 8 (Îrg) Supus.

OFILIT, Mold. OVILIT adj. p. OFILI, OVILI. Veșted, pălit, îngălbenit: acum totul era veșted, totul era ofilit, totul se îmbrăcase într’un giulgiu de ger și de întristare (ODOB.); Ⓕ: o veselie mare îi tresări în fața ofilită (DLVR.); văzîndu-mă așa mic și ovilit, mi-au pus numele Tindală (NEGR.).

OFILIT, -Ă, ofiliți, -te, adj. 1. (Despre plante) Veștejit, pălit, îngălbenit. 2. Fig. Palid, tras, trecut; slab, uscat; lipsit de vigoare, istovit. [Var.: (înv. și reg.) ovilit, -ă adj.] – V. ofili.

OFILIT, -Ă, ofiliți, -te, adj. 1. (Despre plante și părți ale lor) Veștejit, pălit, îngălbenit. Purta la pălărie o ramură ofilită de liliac. CARAGIALE, O. III 96. Văzu codrul ofilit. PĂSCULESCU, L. P. 265. 2. Fig. (Despre oameni și fața lor) Palid, tras (la față); slab, uscat; lipsit de vigoare, istovit, slăbit. Era ofilită și slabă. DUMITRIU, N. 26. [Îmi] veneau lacrimile cînd o vedeam atît de ofilită. SADOVEANU, O. I 315. Mi-e milă de obraz Că rămîne fript și ars Și rămîne ofilit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. – Variantă: (învechit și regional) ovilit,-ă (NEGRUZZI, S. I 100) adj.

ofilit a. veșted, lânged.

ofela v vz ofili

ofeli v vz ofili

ofila v vz ofili

ofili [At: PSALT. 51 / V: (reg) ofeli, (cscj) ~la, ofela, (îrg) oghi~, ogi~, oveli, olivi, ovi~ / Pzi: ~lesc / E: rs охилеть] 1 vr (D. plante) A se veșteji. 2 vr (Fig) (D. oameni) A-și pierde culoarea, frăgezimea feței Si: a se îngălbeni. 3 vr (Fig) A-și pierde puterea, vigoarea. 4 vr (Fig) A se întrista. 5 vt (Înv; îf ovili) A umili. 6 vt (Reg) A supăra pe cineva, spunându-i un lucru urât Si: a insulta, a jigni. 8^[1] vr (Înv; îf ovili) A-și pierde nădejdea Si: a se descuraja.

oghili v vz ofili

oghilit, ~ă a vz ofilit

ogili v vz ofili

ogilit, ~ă a vz ofilit

olivi v vz ofili

olivit, ~ă a vz ofilit

oveli v vz ofili

ovelit, ~ă a vz ofilit

ovili v vz ofili

ovilit, ~ă a vz ofilit

ugili v vz ofili

ugilit, ~ă a vz ofilit

uvili v vz ofili

uvilit, ~ă a vz ofilit

OFILI, Mold. OVILI (-ilesc) vb. tr. și refl. 1 A (se) veșteji, a (se) păli, a (se) îngălbeni: vă veștejiți voi toate, plăpînde flori ale vieții... în grabă vă ofiliți și periți toate (ODOB.) ¶ 2 Ⓕ A-și pierde culorile feței, a-și pierde vioiciunea: li se făcea frică ca nu cumva vîntul să-i ofilească lumina feței (DLVR.); din rumenă și veselă ce era, ajunsese de se ofilise (ISP.); ranele (poporu)lui erau... adînci, apăsarea despotică îl ovilise (NEGR.) [comp. rus. ohilĕtĭ „a slăbi, a se pipernici”].

❍UGILI (-ilesc) vb. tr. și refl. Mold. Bucov. 1 = OFILI; Ⓕ: Badea ochii’n pămînt a țintit, La inimă s’a ugilit (VOR.).

OFILI, ofilesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre plante și părți ale lor) A se veșteji, a păli, a (se) trece; a se îngălbeni. Transportăm un pom...Cum l-o atinge soarele, se ofilește. GALAN, Z. R. 108. Prea ați făcut cald aici. Uite cum s-au ofilit frunzele! BASSARABESCU, S. N. 145. Nu-nflorește, Nici nu rodește Și nici locul nu-i priește, Ci mai mult se ofilește. TEODORESCU, P. P. 174. 2. Fig. (Despre oameni) A-și pierde culoarea, frăgezimea feței; a-și pierde vigoarea, puterea. Dochia se ofilea pe zi ce merge și fire de argint îi răsăreau în păr. SADOVEANU, O. I 272. ◊ Tranz. Numai cine-a păscut dorul Știe cin’ mi-a albit părul Și mi-a ofilit trupșorul. TEODORESCU, P. P. 327. – Variantă: (învechit și regional) ovili (NEGRUZZI, S. I 275) vb. IV.

A OFILI ~esc tranz. A face să se ofilească. /<rus. ohilĕti

A SE OFILI mă ~esc intranz. 1) (despre plante) A pierde vlaga și frăgezimea; a se veșteji. 2) fig. (despre persoane) A pierde prospețimea fizică; a se veșteji. /<rus. ohilĕti

ofilì v. 1. a (se) îngălbini, a lângezi: de rumenă ce erea se ofilise ISP.; 2. a se trece, a se vesteji. [V. ovilì].

ovilì v. Mold. a ofili: împăratul ovilit și sarbăd la față. [Rut. UVIALIĬ, veșted].

ofelésc, V. ofilesc.

ofilésc (ob.), ofelésc (Serbia), ovilésc și ubilésc (nord) și ovelésc, ovilésc (vechĭ) v. tr. (vsl. *u-venliti = venliti, nsl. veniti, rus. uvĭánutĭ, a ofili; rut. uvĭályĭ, ofilit. V. ugilit). Veștezesc. Îngălbenesc, usuc. V. refl. Mă veștezesc. Mă îngălbenesc, mă usuc: florile s’aŭ ofilit. Fig. A te ofili de întristare. Vechĭ. Mă descurajez. V. milcuĭesc.

ovelésc și ovilésc, V. ofilesc.

ovilít, -ă adj. (d. ovilesc). Vechĭ. Sărman, sărac.

uvilésc, V. ofilesc.

!ofili (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă ofilesc, 3 sg. se ofilește, imperf. 1 sg. mă ofileam; conj. prez. 1 sg. să mă ofilesc, 3 să se ofilească; imper. 2 sg. afirm. ofilește-te; ger. ofilindu-mă

ofili (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ofilesc, imperf. 3 sg. ofilea; conj. prez. 3 să ofilească

ofili vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ofilesc, imperf. 3 sg. ofilea; conj. prez. 3 sg. și pl. ofilească

ofilesc, -leam 1 imp.

ofili (ofilesc, ofilit), vb. – 1. A se veșteji. – 2. A slăbi, a se usca pe picioare. – Var. (Mold.) ovili, ugili. Sl. vęliti, fără îndoială în forma *uvęliti, cf. sl. uvęnąti (Cihac, II, 235), uvędati (Tiktin), rut. uvialii (Byhan 340), rus. ochileti (Candrea), cu același sens.

ofili, ofilesc v. t. a bate zdravăn, a desfigura în bătaie.

OFILIT adj. v. fanat, trecut.

OFILIT adj. galben, îngălbenit, pălit, trecut, uscat, veșted, veștejit, (pop.) gălbenit, (reg.) pâhăvit, (Mold. și Bucov.) ugilit. (O plantă, o floare ~.)

OFILIT adj. galben, îngălbenit, pălit, trecut, uscat, veșted, veștejit, (pop.) gălbenit, (reg.) pîhăvit, (Mold. și Bucov.) ugilit. (O plantă, o floare ~.)

ofilit adj. v. FANAT. TRECUT.

OFILI vb. v. fana, trece.

OFILI vb. a (se) îngălbeni, a păli, a (se) trece, a (se) usca, a (se) veșteji, (astăzi rar) a tânji, (pop.) a (se) gălbeni, (înv. și reg.) a seca, (reg.) a (se) petrece, a (se) pâhăvi, (prin Mold.) a (se) probăjeni, (prin Mold. și Transilv.) a (se) probozi, (Mold. și Bucov.) a (se) ugili. (O plantă care s-a ~.)

ofili vb. v. FANA. TRECE.

OFILI vb. a (se) îngălbeni, a păli, a (se) trece, a (se) usca, a (se) veșteji, (astăzi rar) a tînji, (pop.) a (se) gălbeni, (înv. și reg.) a seca, (reg.) a (se) petrece, a (se) pîhăvi, (prin Mold.) a (se) probăjeni, (prin Mold. și Transilv.) a (se) probozi, (Mold. și Bucov.) a (se) ugili. (O plantă care s-a ~.)

Ofilit ≠ neofilit

ovilit, ovilită, oviliți, ovilite, adj. (înv.) sărac, sărman.

OFILIT, -Ă adj. 1. (Despre plante și părți ale lor) Veștejit, pălit; îngălbenit.Floarea și pomeții și toată verdeața pămîntului stau ovilite de brumă cădzută peste vreame. m. costin, o. 93. Cît sînt [florile] de... ovilite. negbuzzi, s. i, 100. Purta la pălărie o ramură ofilită de liliac. caragiale, o. ii, 295. Valurile de iarbă... ofilite sub pîrlitura soarelui. odobescu, s. iii, 15, cf. șăineanu, babcianu, alexi, w. La față toată pierită, Ca o frunză olivită. pompiliu, b. 54. Văzu codrul ofilit. păsculescu, l. p. 265, cf. a ii 12. ♦ Fig. Lipsit de strălucire, șters, pal. Inspirațiunile-i sînt mai puțin vioaie și coloritu-i mai ofilit. odobescu, s. iii, 140. În geamuri băteau razele ofilite, arămii, ale începutului de toamnă. bebbeanu, n. 233. 2. (Despre oameni și părți ale corpului omenesc) Palid, tras (la față); slab, uscat; lipsit de vigoare, istovit. Ce folos a fi galben și ofilit de post, iar de pizmă și de urâciune a fi aprins? antim, p. 138, cf. lb. Amîndouâ... Cu fețele ovelite și cu părul despletit... Strigați cu suspinde jale. conachi, p. 52. Văzîndu-mă așa mic și ovilit mi-au pus numele Tăndală. negruzzi, s. I, 247. Zice împăratul ovilit și sarbăd la față de supărare și rușine. creangă, p. 272. Ce-ai tu de ești ofilit la față? delavrancea, t. 155, cf. barcianu. De-așa de lungă așteptare Și gura mea e ofilită. petică, o. 37. Stau șiruri de umbre... Sînt ochi fără flăcări, Sînt frunți ofilite, densusianu, l. a. 119. Și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! sadoveanu, o. i, 65. În centrul romanului se profilează chipul ofilit al eroului principal. contemp. 1956, nr. 338, 3/1. Se plictisi curînd printre cucoanele ofilite, pas, z. IV, 6. Era tinerică, mărunțică, tare ofilită și tare strîmtorată. galan, z. r. 43. Se deprinsese acum să meargă în urma lui, să-i privească spatele larg, ...gîtul brun, ofilit, înalt. demetrius, a. 268. Mi-i milă de obraz Că rămîne fript și ars Și rămîne ofilit. jarnIk-bîrseanu, d. 102. Față ugilită De moarte gătită. sevastos, c. 188. + (învechit și regional) Trist, supărat; trudit, chinuit. Și-m era s[u]f/[e]i[u]l ovilit pentru dînsa. dosoftei, v. s. octombrie, 83^r/17, cf. șez. v, 167. Da ce ți-i, dragul bunicăi, de șezi așa de jelnică și ogilită: parcă-ți tot ninge și tot plouă! pamfile, d. 27. De mult stă ogilit bietul ista! coman, gl. 3. (Învechit și regional) Plecat, supus, umil, smerit. Și răspunzîndu-m cu ovilite boacete îmi dzîsă. dosoftei, v. s. octombrie, 83^r/5. La dîns pentru mila cine năzuiaște Cu ovilit suflet bine-l dăruiaște (a. 1683). bv i, 269. În loc să să arate ovilită la apropierea sorții ce o așteptă ea iaste mai sămeață. ist. am. 82^v/19, cf. maior, ist. 118/16. Ian căutați la țigănescul soiu Cumu-i astăzi de ovilit. budaideleanu, ț. 91. A doua zi dimineața, i-am văzut mult oviliți, Unii goli, alții în țoluri, alții în cergi învăliți. beldiman, e. 58/13. Și nemaiputînd suferi foamea, încep a mărnăi ugilit pintre gard: „mămucăi, iacătă-mă-su”. creangă, a. 68. Alungă de sub ochi pagina... ca să și-l imagineze pe domnul acesta, ugilit ca un pui de curcă, sărind peste meterezele tranșeelor. c. petrescu, î. ii, 217. Nu îndrăzneam să cer nici să m-apropiiu de surori, care veniseră de la pension și stăteau ofilite, cuminți, cu părul lins. brăescu, a. 17, cf. șez. vii,; 184. ◊ (Substantivat) Mișelul și measerul (ovilitul d) lăudară numele tău. psalt. 149, cf. 170. – pl.: ofiliți, -te. – Și: (învechit și regional) ovilit, -ă, oghilit, -ă, ogilit, -ă, ugilit, -ă, ovelit, -ă, olivit, -ă, dovilit, -ă (dr. iv, 1070) adj. – v. ofili.

OFILI vb. IV. 1. refl. (Despre plante și părți ale lor) A se veșteji, a păli; a se îngălbeni. cf. polizu. Copilăria e ca un arbore june ce prosperă liber în aer, la soare, și care se ofilește în seră, în închisoare, alecsandri, t. 1710. Rozele p-a ta cunună Cum le pui se ofilesc! bolintineanu, o. 161, cf. babcianu, alexi, w. Prea ați făcut cald aici... Uite cum s-au ofilit frunzele! bassarabescu, s. n. 145. Primăvara se arăta cu înfiorări timpurii și i se ofileau grabnic florile. sadoveanu, o.. xvii, 184. Transportăm un pom... Cum l-o atinge soarele, se ofilește, galan, z. r. 108. Floarea de dimineață se ofilise. vornic, p. 201. Și tu ai ales Cea mai mîndră floare... Cîte ai lăsat Toate le-ai călcat Și s-au olivit Și s-au vestezit. marian, nu. 606. Ruja din cosița mea Pentru tine n-o cădea, Va cădea, badeo, a ta, ...Va cădea, s-o ofili. reteganul, ,tr. 154. (fig.) Viața mea se ofilește Ca un fir de iarbă-n vînt. alecsandri, t. i, 435. ◊ tranz. fact. Bruma ofilește îndată florile și legumele. odobescu, ap. tdrg. [Codrule,] Crăcile ți-ai ofilit, Parcă bruma te-a bătut! păsculescu, l. p. 265. 2. refl. fig. (Despre oameni) A-și pierde culoarea, frăgezimea feței, a îngălbeni; a-și pierde puterea, vigoarea. Eu m-am vechit, m-am veștezit și ca florile de brumă m-am ovilit. cantemir, ist. 262, cf. polizu. Din rumenă și; veselă ce era, ajunsese de se ofilise. ispirescu, l. 51. Dochia se ofilea pe zi ce merge și fire de argint îi răsăreau în păr. sadoveanu, o, i, 31. Jandarmul a luat aminte că omul lui a holbat ochii și a rînjit, apoi i s-a ofilit obrazul ca într-o mîhnire neagră. id. ib. xvii, 203. O să se ofilească de copil. h. lovinescu, t. 96. Că eu mă plîngeam Și mă ofeliam, Nime-n lume nu mă auzea, marian, v. 187, cf. id. d. 137. ◊ tranz. fact. Li se făcea frică ca nu cumva vîntul să-i ofilească lumina feții,.delavrancea, v. v. 11. Numai cine-a păscut dorul Știe cin’ mi-a albit părul Și mi-a ofilit trupșorul. teodobescu, p. p. 327. ◊ Intranz. Tinerică, frumușică, Noaptea oghilește, Ziua înflorește. sevastos, n. 123. ♦ A se întrista, a se amărî. De ce dar cînd cădem în vreo tîmplare rea ne ovilim pîn’ într-atîta? (sec. XVIII). arhiva r. i, 144/16. Mă ofilesc, adică mă supăr. i. golescu, c. Nu înțeleg, se ofili Nastasia șoptit. sadoveanu, o. xvii, 299. Îndată mi-am adus aminte de pățania mea cu cățelandrul și m-am ofilit, id. ib. 456. 3. tranz. (Învechit, în forma ovili) A umili, a înjosi. Apăsarea despotică îl ovilise într-atîta [pe popor], încît păstorii lui Dragoș și ostașii lui Ștefan nu erau acum decît niște sclavi îngiosiți a unei boierimi desfrînate. negruzzi, s. i, 275. ♦ (Regional) A supăra cu vorba, a jigni (pe cineva), a insulta (Secaș – Vașcău). viciu, gl. 4. refl. (Învechit, în forma ovili) A-și pierde nădejdea, a se descuraja. Cînt ție slava mea și se nu milcuiescu-me (să nu mă milcuiesc c^2, să nu mă ovilesc d, nu-mi fu milă h). psalt. 51, cf. 63. Sterpia și lipsa coconilor carea mîhnește și ne ovilește pre șerbii sfințiii-tale. dosoftei, ap. TDBG. – prez. ind.: ofilesc. – Și: (regional) ofeli vb. IV; ofila, ofela (h xviii 315) vb. I; (învechit și regional) ovili, oghili, ogili (db. vi, 291), ugili (ib.), oveli (ddrf, tdrg), olivi vb. IV. – Din rus. охилть „a slăbi, a se pipernici”.