OCEÁN, oceane, s. n. Vastă întindere de apă sărată de pe suprafața globului, delimitată de continente. ◊ Oceanul planetar (sau mondial) = totalitatea oceanelor și a mărilor, cu legătură între ele, formând o singură masă lichidă. ♦ Fig. întindere nemărginită, noian, imensitate; mulțime nemărginită. – Din lat. oceanus, germ. Ozean, fr. océan.

OCEÁN, oceane, s. n. Vastă întindere de apă sărată de pe suprafața globului, delimitată de continente. ◊ Oceanul planetar (sau mondial) = totalitatea oceanelor și a mărilor, cu legătură între ele, formând o singură masă lichidă. ♦ Fig. Întindere nemărginită, noian, imensitate; mulțime nemărginită. – Din lat. oceanus, germ. Ozean, fr. océan.

OCEÁN, oceane, s. n. Vastă întindere de apă sărată stătătoare, care ocupă suprafețele dintre continente. Oceanul Pacific. ▭ Oceanul geme, urlă groaznic Insula se zguduie-n temei. BENIUC, V. 40. De ce plecase însă de bunăvoie Lara, Lăsînd în părăsire căminul său și țara, Spre-a merge peste-oceane cu țărm necunoscut? MACEDONSKI, O. I 257. ♦ Fig. Noian, imensitate. Luna căzuse într-un ocean de întuneric. SADOVEANU, O. III 607. Ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare. ALECSANDRI, P. A. 112. – Pronunțat: o-cean.

oceán (-cean) s. n., pl. oceáne

OCEÁN s. (GEOGR.) 1. apă, (înv.) mare, noian. (Navighează pe ~ până în India.) 2. oceanul planetar = oceanul mondial; oceanul mondial v. oceanul planetar.

OCEÁN s.n. Întindere vastă de apă sărată care acoperă suprafețele dintre continente. ◊ Ocean planetar = ansamblul oceanelor și mărilor globului terestru. ♦ (Fig.) Întindere nemărginită. // (În forma oceano-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) ocean”. [Pron. o-cean, pl. -ne, -nuri. / cf. fr. océan, lat. oceanus, gr. okeanos].

OCEÁN¹ [-CEAN] s. n. 1. întindere vastă de apă sărată care separă continentele. ◊ ~ planetar = ansamblul oceanelor și mărilor globului terestru. 2. (fig.) întindere nemărginită; imensitate. (< fr. océan, lat. oceanus, gr. okeanos)

oceán (oceáne), s. n. – Vastă întindere de apă sărată. – Var. (înv.) ochean. Fr. océan, și mai înainte din gr. ỏϰεανός (sec. XVII). – Der. oceanic, adj., din fr. océanique.

OCEÁN ~e n. 1) Vastă întindere de apă sărată, care ocupă spațiul dintre continente. 2) fig. Întindere sau mulțime nemărginită. ◊ ~ul planetar (sau mondial) totalitate a oceanelor și mărilor de pe globul pământesc care comunică între ele. [Sil. -cean] /<lat. oceanus, fr. océan, germ. Ozean

ocean n. 1. vastă întindere de apă sărată ce acopere trei sferturi din suprafața globului: Oceanul se divide în Atlantic, Înghețat, Pacific; 2. fig. mare cantitate sau întindere: oceane de stele EM. oceanul de ninsoare AL. ocean de neamuri BĂLC.; 3. fig. abis: m’afund în oceanul de noapte și tăcere AL.

1) oceán m., pl. enĭ (vsl. otĭčĭnŭ, al tatăluĭ, de tată. V. ocină). Dos. Moștenitor.

2) *oceán (ea 2 sil.) n., pl. ane (lat. océanus [și ca adj. máre océanum], oceanu Atlantic, d. vgr. okeanós, după numele unuĭ zeŭ). Vastă întindere de apă sărată care acopere cea maĭ mare parte a pămîntuluĭ. O parte din această întindere, dar mult maĭ mare de cît marea: îs cincĭ oceane (Glacial de Nord și de Sud, Atlantic, Pacific și Indian). Fig. Vastă întindere în general, mare: un ocean de verdeață, de ninsoare, de popoare; oceanu pasiunilor. – Maĭ vechĭ și ocheán (ea 2 silabe), după ngr. V. noĭan.

ocean (2 sil.)

*Atlántic/Oceánul ~ (A-tlan-, -cea-) s. propriu n.

*Pacífic/Oceánul ~ (-cea-) s. propriu n.

OCEANO- v. ocean.

OCEAN²(O)- elem. „ocean, mare”. (< fr. océan/o/-, cf. lat. oceanus, gr. okeanos)

Atlantic (Oceanul) m. imensă întindere de apă între Europa, Africa și America, străbătută de trei cabluri submarine, cari pun în comunicațiune Lumea Veche cu cea Nouă.

Pacific (Oceanul) n. mare vastă între Azia și America, descoperită în 1513 de Balboa: dobândi acest nume dela Magelan, care a pătruns acolo în 1520.

oceán s. n. (sil. -cean), pl. oceáne