numit, ~ă [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 48/12 / V: (înv) ~meit, (reg) lu~ / Pl: ~iți, ~e / E: numi¹] 1-2 smf, a (Precedând numele la care se referă) (Persoană) care poartă numele de... 3 a (Rar; îe) A fi ~ din botez A fi nebun. 4 a Care a fost pomenit, citat mai înainte. 5 a (Îvp) Prevăzut. 6 a (Îvp) Fixat. 7 a (Îvp) Renumit. 8 sm (Îvr) Însărcinat cu o misiune. 9 sm (Îvr; pex) Împuternicit.

NUMIT, -Ă, numiți, -te, adj. 1. Care a fost citat mai înainte, al cărui nume s-a pomenit mai înainte. Copilărise cu Ciubăr-vodă cu care învățase carte la dascalul Pascal din Podul Iloaiei, ce știa toată Alexandria pe de rost, făcută de numitul dascal Pascal. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ (Substantivat, mai ales în limbajul juridic și administrativ) Numiții au fost trimiși în judecată. 2. (Învechit) Cunoscut, renumit, celebru. Cadre... zugrăvite de cei mai numiți zugravi. GOLESCU, Î. 72.

NUMI, numesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a da cuiva un nume sau un calificativ, o poreclă drept nume; a denumi, a intitula, a chema, a boteza. ♦ Refl. A purta numele de..., a se chema...; a căpăta o anumită denumire, poreclă sau un anumit calificativ. 2. Tranz. A pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discuție; a aminti, a invoca. 3. Refl. A se socoti (sau a fi socotit) drept..., a se considera (sau a fi considerat) ca fiind... 4. Tranz. A pune pe cineva într-o funcție; a angaja; a da cuiva o însărcinare, a conferi cuiva un titlu, un grad. – Din nume.

SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălțime; deasupra. ◊ Loc. adj. De sus = a) care este așezat în partea nordică sau în partea mai ridicată a unui teren; b) care vine sau pornește de la un organ de conducere, de la centru. De din sus (de...) = care se află mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ◊ Loc. adv. De sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârcă, pe brațe etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de...= mai la nord de... ◊ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioară, mai la deal de... ◊ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în direcție verticală (ascendentă sau descendentă). De sus (și) până jos = în întregime, tot. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. Cu fața în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizătură) cu deschizătura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, răvășit; în dezordine; fig. morocănos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forța, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăși. A privi (sau a măsura cu ochii) pe cineva de sus în (sau până) jos și de jos în (sau până) sus = a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ (În legătură cu poziția unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înălțime). 2. Fig. Într-o poziție socială superioară; într-un rang înalt. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț, cu aroganță. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. ◊ Compus: sus-pus = care este într-un post înalt, în vârful ierarhiei sociale. 3. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcție verticală, în înălțime; în aer, în spațiu, în văzduh. ◊ Loc. adj. și adv. În sus = ridicat, drept, în poziție verticală. Loc. adv. În sus = a) spre înălțime, la deal; b) în aer, în văzduh, în direcția cerului; c) dincotro curge o apă, în direcția izvorului. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicată a unei așezări sau înspre nord. Din susul... = a) din direcția izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicată a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de comandă echivalent cu „ridică- te!”, „ridicați-vă!”; p. ext. strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. 4. (La comparativ, urmat de prep. „de”, indică o limită în raport cu o vârstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ◊ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 5. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat într-un text) în cele precedente, în cele spuse sau arătate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ◊ Compuse: sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte; sus-menționat = menționat mai înainte; sus-numit (și substantivat) = menționat, amintit, citat mai înainte. 6. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ◊ Loc. adv. Sus și tare = a) în auzul tuturor, în gura mare; b) Ferm, categoric, energic. 7. (Bis.) într-un loc consacrat ca lăcaș al lui Dumnezeu; în cer. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = (care vine) din cer, de la divinitate, de la Dumnezeu. ◊ (Substantivat) Cel de Sus = Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).

lumi² v vz numi

lumit, ~ă a vz numit

numa v vz numi¹

numei v vz numi¹

numeit, ~ă a vz numit

numi¹ [At: COD. VOR. 118/17 /V: (înv; cscj) ~ma, (îrg) lu~, ~mei, ru~ / Pzi: ~mesc / E: nume] 1 vt A da un nume, o denumire sau un titlu, un calificativ Si: a boteza, a chema, a denumi, a intitula, (îvp) a număra² (1), (înv) a nomina, a numeni (1). 2 vt A se adresa cuiva cu un nume. 3 vt (Rar) A indica numele pe care îl au lucrurile. 4 vt A da o poreclă Si: a porecli, a supranumi. 5 vt A considera într-un anumit fel. 6 vrp A purta numele de... Si: (înv) a se numeni (2). 7 vrp A căpăta o anumită denumire sau un anumit calificativ Si: (înv) a se numeni (3). 8 vrp (Îvr) A se distinge. 9 vrp A se socoti drept... 10 vt (Reg) A socoti pe cineva drept un om cu vază, cu nume bun Si: a cinsti, a prețui. 11 vt (Îe) A ~-o sus Se spune despre cineva care se socotește superior. 12 vr (Reg; îe) Numindu-se pă sine Făcându-și faimă, nume. 13 vt A pomeni pe cineva sau de ceva Si: a aminti, a invoca. 14 vt (Rar) A arăta. 15 vi (Reg) A ura. 16 vi (Reg; îe) A-i ~ cuiva rău A prevesti cuiva ceva rău. 17 vt A pune într-o funcție, într-o slujbă Si: a angaja. 18 vt A încredința o misiune, o însărcinare. 19 vt A conferi un titlu, un grad.

NUMI, numesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a da cuiva un nume sau un calificativ, o poreclă drept nume; a denumi, a intitula, a chema, a boteza. ♦ Refl. A purta numele de, a se chema; a căpăta o anumită denumire, poreclă sau un anumit calificativ. 2. Tranz. A pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discuție; a aminti, a invoca. 3. Refl. A se socoti (sau a fi socotit) drept, a se considera (sau a fi considerat) ca fiind 4. Tranz. A pune pe cineva într-o funcție; a angaja; a da cuiva o însărcinare, a conferi cuiva un titlu, un grad. – Din nume.

NUMI, numesc, vb. IV. Tranz. 1. A da un nume, a pune un nume; a denumi. Este caracteristic amănuntul că «Băbeasca» și «Dealul» din lista noastră numesc păduri, așadar locuri interesante pentru un număr mai restrîns de indivizi. IORDAN, N. L. 108. Papagalul lui, pe care îl numise Pol, rostea cîte un cuvînt. DRĂGHICI, R. 150. ♦ Refl. pas. A purta numele de..., a fi denumit..., a se chema. Fratele craiului se numea Verde-împărat. CREANGĂ, P. 183. Aceea ce se aflase mai sigur pentru dînsa era că se numea Olga. NEGRUZZI, S. I 44. Este o parte a pămîntului cure se numește Africa. DRĂGHICI, R. 15. 2. A adăuga (la numele cuiva) un epitet, o poreclă, a considera (pe cineva) drept... (dîndu-i calificativul, titlul sau numele de...). De nu era doamna palatului afară, dînd de mîncare puilor ei (căci așa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădea negreșit. ISPIRESCU, L. 7. Amîna... această poznașă trebușoară și gingașă în multe privinți, după cum o numea el. CREANGĂ, P. 141. Pe măgar, cît să-l împodobești, Armăsar tot nu poți să-l numești. PANN, P. V. III 39. ◊ Refl. pas. Boierii, ca toți orășenii, se numeau jupani, adică cetățeni. BĂLCESCU, O. II 14. ♦ Refl. A fi supranumit, a purta un titlu sau un calificativ; a se intitula. Spune-mi cînd mă voi numi soția ta? NEGRUZZI, S. I 18. 3. A rosti, a menționa, a arăta, a pomeni numele cuiva sau a ceva. Mai ales, ținea la un cîntec, pe care vru să-l numească. BASSARABESCU, V. 12. 4. A pune (pe cineva) într-o funcție (v. încadra), a angaja; a da cuiva o însărcinare; a conferi cuiva un grad, un titlu. Prin urmare, Numiți-mă prefect! ALECSANDRI, T, I 285. ◊ Refl. pas. (Învechit) Boierii ajutorați de popor gonesc pe... Ilieș, și Vasile Lupul se numește domn. BĂLCESCU, O. II 22.

SUS-NUMIT, -Ă, sus-numiți, -te, adj. Care a fost numit sau menționat mai înainte. ◊ (Substantivat, în stilul oficial, mai ales în petiții și reclamații) Sus-numitul nu s-a prezentat la proces.

SUS-NUMIT, -Ă adj., s.m. și f. (Persoană) menționat(ă) mai înainte. [< sus + numit, după fr. susnommé].

SUS-NUMIT, -Ă adj., s. m. f. (persoană) menționat(ă) mai înainte. (după fr. susnommé)

A NUMI ~esc tranz. 1) A înzestra cu un nume; a denumi. 2) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a califica; a face; a taxa; a eticheta; a considera. 3) (ființe) A indica rostind sau scriind numele. 4) (persoane) A desemna ca fiind potrivit (într-o funcție). /Din nume

A SE NUMI mă ~esc intranz. A avea ca nume; a purta numele (de). /Din nume

SUS-NUMIT ~tă (~ți, ~te) și substantival Care a fost numit, amintit mai sus. Persoanele ~te. /sus + numit

numì v. 1. a da un nume, a deosebi cu un nume: a numit pe fiu-său Petru; 2. a pune într’o funcțiune, într’o demnitate: l’a numit judecător; 3. a avea un nume: se numește Nicolae.

2) lumésc v. tr. V. numesc.

numésc v. tr. (d. nume). Pun nume, daŭ nume. pe aprodu Purice Ștefan cel Mare l-a numit „Movilă”. Arăt cu numele obișnuit: sînt lucrurĭ pe care nu trebuĭe să le numeștĭ. Aleg, instituĭ, pun în vre-o funcțiune saŭ demnitate. a numi pe cineva funcționar, moștenitor. V. refl. Mă cheamă, port numele de, îmĭ zice: liberaliĭ se numeaŭ și „roșĭ”, ĭar conservatoriĭ „albĭ”. – În Olt. Vl. lumesc. Vechĭ numenesc (d. númene, vechĭu pl. d. nume).

+numit adj. m., s. m., pl. numiți; adj. f., s. f. numită, pl. numite (și: numitul + nume propriu)

așa-numit adj. m., pl. așa-numiți; f. așa-numită, pl. așa-numite

numi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. numesc, 3 sg. numește, imperf. 1 numeam; conj. prez. 1 sg. să numesc, 3 să numească

!sus-numit adj. m., s. m., pl. sus-numiți; adj. f., s. f. sus-numită, pl. sus-numite

așa-numit adj. m., pl. așa-numiți; f. așa-numită, pl. așa-numite

numi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. numesc, imperf. 3 sg. numea; conj. prez. 3 să numească

sus-numit adj. m., pl. sus-numiți; f. sus-numită, pl. sus-numite

așa-numit adj. m., art. așa-numitul, pl. așa-numiți; f. sg. așa-numită, pl. așa-numite

numi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. numesc, imperf. 3 sg. numea; conj. prez. 3 sg. și pl. numească

sus-numit adj. m., pl. sus-numiți; f. sg. sus-numită, pl. sus-numite

așa-numit

sus-numit

NUMIT adj. v. celebru, faimos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit.

NUMIT adj. denumit, intitulat, poreclit, supranumit, zis, (înv.) titluit. (Al. Golescu, numit Arăpilă.)

numit adj. v. CELEBRU. FAIMOS. ILUSTRU. MARE. RENUMIT. REPUTAT. VESTIT.

NUMIT adj. denumit, intitulat, poreclit, supranumit, zis, (înv.) titluit. (Al. Golescu, ~ Arăpilă.)

Numit ≠ revocat

NUMI vb. 1. a se chema, (înv. și pop.) a striga, (pop.) a-i spune, a-i zice, (înv.) a se porecli. (Cum te numești?) 2. v. supranumi. 3. v. califica. 4. a se chema, a se spune, a se zice, (înv.) a se pomeni. (Cum se numește pe la voi această floare?) 5. v. constitui. 6. v. desemna. 7. v. înscăuna. 8. v. angaja.

SUS-NUMIT adj. sus-amintit, sus-citat, sus-menționat, sus-pomenit, (înv.) prezis.

NUMI vb. 1. a se chema, (înv. și pop.) a striga, (pop.) a-i spune, a-i zice, (înv.) a se porecli. (Cum te ~ ?) 2. a boteza, a chema, a denumi, a intitula, a porecli, a spune, a supranumi, (înv. și reg.) a număra, (înv.) a grăi, a nomina, a numeni, a titlui. (Pentru vitejia lui l-au ~ „Bravul”.) 3. a califica, a face, (fig. și fam.) a categorisi, (fig.) a eticheta, a taxa. (L-a ~ prost.) 4. a se chema, a se spune, a se zice, (înv.) a se pomeni. (Cum se ~ pe la voi această floare?) 5. a alcătui, a constitui, a crea, a desemna, a forma, a institui, a înființa, a organiza, a stabili, (înv.) a tocmi. (A ~ o comisie specială.) 6. a desemna, a face, a pune, (înv. și pop.) a orîndui, (înv.) a provivasi, a rîndui. (L-a ~ ministru al său.) 7. a înscăuna, a întrona, a învesti, a proclama, a pune, a unge, (înv.) a prochema, a propovădui, a striga, a vesti. (L-au ~ împărat.) 8. a angaja, a băga, a încadra, a lua, a primi, (înv. și pop.) a năimi. (Îl ~ într-o slujbă.)

SUS-NUMIT adj. sus-amintit, sus-citat, sus-menționat, sus-pomenit, (înv.) prezis.

A numi ≠ a destitui, a revoca, a licenția

QUIA NOMINOR LEO (lat.) pentru că mă numesc leu – Fedru, „Fabulae”, I, 5. Motivarea leului, care-și atribuie partea cea mai mare a prăzii, nedreptățind celelalte animale. Expresia indică abuzul de putere.

VERITAS TEMPORIS FILIA DICITUR (lat.) adevărul este numit odrasla timpului – Gellius, „Noctes Atticae”, 12, 11, 7.

Quia nominor leo (lat. „Fiindcă mă numesc leu”) – Fedru, fabula Vacca, capella, ovis et leo (Vaca, căprița, oaia și leul – c. I, fab. 5). Cu aceste cuvinte justifică leul de ce își alocă prima parte și cea mai mare din cerbul căzut pradă. Fedru a prelucrat o fabulă a lui Esop, din care s-au inspirat atît La Fontaine (fabula Junca, capra, oaia, în societatea leului), cît și Bolintineanu (La dreptul celui mai tare). Expresia „Fiindcă sînt leu” se adresează cuiva care abuzează de puterea sa, săvîrșind acte nedrepte, arbitrare (vezi și: La part du lion și Primo mihi). LIT.

What’s in a name? That which we call a rose,/ by any other name would smell as sweet (engl. „Ce-i un nume? Ceea ce numin trandafir/ Tot suav ar mirosi, oricum l-am numi”). Sînt două versuri celebre din și mai celebra tragedie Romeo și Julieta de W. Shakespeare (act. II, sc. 2). În poetica întîlnire din grădina Capuleților, Julieta îi spune lui Romeo, în cuvinte de neuitat, că nu numele – ca să parafrazăm o cunoscută zicală – face pe om, ci omul cinstește numele. Sau, cum atît de frumos a tradus Șt. O. Iosif: „Un nume ce-i? Un trandafir, oricum Îi spui, îți dă același scump parfum!” Versurile sînt citate în sensul zicalei noastre mai sus pomenită. LIT.