MIRĂ, mire, s. f. 1. Riglă gradată utilizată în topografie la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. 2. Cătare (la armă). 3. Imagine-tip transmisă pe ecranul televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora. – Din fr. mire.

mir⁶ sm vz mire

miră⁴ sf [At: ALRM I/II, h 359/93 / Pl: ~ri / E: mir⁶] (Reg) Mireasă (1).

miră³ sf [At: PISCUPESCU, O. 301/21 / Pl: ~re / V: mirhă / E: ngr μύρρα] (Înv) Smirnă.

miră² sf [At: CANTEMIR, IST. 139 / Pl: ~re / E: ns cf milă²] (Îvr; îs) ~ cerească Măsură de lungime egală cu 73 de mile pământești.

miră¹ sf [At: PONI, F. 53 / Pl: ~re / E: ngr μοῖρα, fr mire] 1 (Îvr) Fiecare dintre semnele, de obicei linioară sau punct, de pe scara gradată a unui instrument de măsură. 2 Riglă special gradată, care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. 3 Piesă metalică așezată la capătul țevii unei arme de foc, care servește la ochit Si: cătare. 4 (Îs) Punct de ~ Țintă spre care este îndreptată o armă de foc. 5 Imagine transmisă de stațiile de televiziune pentru verificarea calității imaginii.

mire¹ sm [At: PSALT. HUR 14^v/7 / V: (reg) mir sn / Pl: ~ri / E: ml miles „soldat”, cf alb mirë „bun”] 1 Bărbat în ziua, sau în preajma zilei căsătoriei sale Si: ginere, (îrg) mărit¹, (reg) june, mireaz¹, mireț. 2 (Bis) lisus Hristos. 3 (Reg; îs) De-a ~le și mireasa Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 4 (D. fete; îe) A lua pe Hristos de ~ Ase călugări. 5 (Rar) Candidat la însurătoare. 6 (Lpl) Cele două persoane care se cunună sau se căsătoresc, în ziua sau în preajma zilei căsătoriei lor. 7 (Reg; îs) Al doilea ~ însoțitor al miresei la nuntă. 8 (Reg) Pețitor.

mirel sm [At: MAIAN, NU. 605 / Pl: ~ei, ~i / E: mire¹ + -el] 1-2 (Reg; șhp) Mire¹ (1) (tânăr și drăguț) Si: mireț (1-2). 3-4 (Trs; șhp; lpl) Miri¹ (6) (tineri) Si: miretei (1-2), mireți (3-4).

mirhă sf vz miră³

MIRĂ, mire, s. f. 1. Riglă cu diviziuni speciale, care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. 2. Cătare (la armă). 3. Imagine-tip transmisă pe ecranul televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora. – Din fr. mire.

MIRĂ, mire, s. f. 1. Riglă cu diviziuni speciale, servind la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor și la operațiile de nivelment. 2. Mică piesă metalică așezată deasupra țevii unei arme de foc, care formează dispozitivul de ochire; cătare.

MIRE, miri, s. m. Nume dat unui bărbat în ziua căsătoriei lui, în special în cursul ceremoniilor din această zi; p. ext. logodnic. Ți-ai ales un mire vrednic de-al tău suflet. DAVILA, V. V. 82. Acum iată că din codru și Călin mirele iese, Care ține-n a lui mînă, mîna gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Iată-mă-s la nuntă... Unde-i mirele să gioc cu el? ALECSANDRI, T. I 223. ♦ (La pl.) Nume dat în cursul ceremoniilor din ziua căsătoriei celor două persoane care se căsătoresc. Cît mac e prin livezi, Atîția ani la miri urez! COȘBUC, P. I 59. M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. NEGRUZZI, S. I 53.

MIREL, mirei, s. m. (Popular) Mire. Mirel de la masă, Pe sorița noastră N-om da nicidecum Pînă nu ne spui... MARIAN, NU. 605.

MIREL, mirei, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui mire.

MIRĂ s.f. 1. Riglă cu diviziuni speciale care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau la măsurarea înălțimilor. ♦ Bucată de peliculă pe care sunt imprimate linii foarte fine și luminoase, încrucișîndu-se în toate sensurile, și care permite o stabilire precisă a clarității imaginii fotografice sub aparatul de mărit. 2. Cătare (la armă). 3. (Telev.) Imagine standardizată care servește la verificarea transmisiei; imagine de reglaj. [< fr. mire, cf. it. mira].

MIRĂ s. f. 1. riglă cu diviziuni speciale servind la măsurarea indirectă a distanțelor sau înălțimilor. ◊ bucată de peliculă pe care sunt imprimate linii foarte fine și luminoase, încrucișându-se în toate sensurile, și care permite o stabilire precisă a clarității imaginii fotografice sub aparatul de mărit. 2. cătare (la armă). 3. imagine-tip care servește la reglarea imaginii de televiziune. (< fr. mire)

MIRĂ ~e f. 1) Riglă gradată folosită în topografie. 2) Cătare la armă. 3) Imagine de reglaj (la televizor). /<fr. mire

MIRE ~i m. 1) Tânăr în ziua nunții sale. 2) Tânăr care s-a logodit; logodnic. 3) la pl. Tineri uniți prin căsătorie în ziua nunții lor. /cf. alb. mirë

miră f. un fel de gumă mirositoare produsă de un arbore din Arabia [Gr. mod.].

miră f. 1. nasture la căpătâiul puștei și care servă a ochi: punct de miră; 2. jalon gradat și întrebuințat în operațiunile de nivelare (= fr. mire).

mire m. numele tânărului ce se însoară, dela logodnă până la nuntă. [Albanez MIRE, frumos: nume de gingășie dat tânărului logodit (cf. fr. beau-fils)].

2) *míră f., pl. e (fr. mire, d. mirer, a privi; it. mira, d. mirare, a privi. V. mir 4). Cătare, cuĭu de la vîrfu țeviĭ uneĭ arme de foc și care servește la ochit. Jalon gradat p. nivelare. Punct de miră, punct de țintit.

1) *míră f. fără pl. (vgr. mýrra, lat. myrrha). Smirnă.

míre m. (alb. miră, frumos, blînd). D. rom. mirele vine ung. nyirely). Bărbat în momentu cînd se căsătorește. (În ainte de nuntă i se zice logodnic, după nuntă bărbat orĭ soț). V. ginere.

miră s. f., g.-d. art. mirei; pl. mire

mire s. m., art. mirele; pl. miri, art. mirii

miră s. f., g.-d. art. mirei; pl. mire

mire s. m., art. mirele; pl. miri, art. mirii

miră s. f., g.-d. art. mirei; pl. mire

mire s. m., art. mirele; pl. miri

mire (miri), s. m. – Bărbat în ziua sau în preajma căsătoriei. Origine îndoielnică. Trebuie să se țină cont că acest nume se obișnuiește a se da bărbatului numai în timpul ceremoniei nupțiale. Presupunem că-i vorba de un cuvînt derivat din ngr. μύρον „unsoare, mir”, cf. mir, de ex., de la μυρόεις „miruit”, f. μυρόεσσα › mireasă. Este știut, de fapt, că ceremonialul nunții ortodoxe diferă de cel al bisericii catolice, mai ales în privința impunerii unei coroane; și că, pe de altă parte, încoronarea nu se concepe fără mir sau ulei sfințit. În timpul încoronării matrimoniale nu există ulei, dar se obișnuiește să se schițeze cu degetele, pe fruntea mirelui, gestul ungerii, care probabil era real în biserica primitivă; de aici echivalența semantică de „uns” – „încoronat” – „însurat”, cf. ngr. στεφανώνω „a încorona” și „a căsători”. Der. general admisă, din lat. miles „soldat” (P. Papahagi, Notițe, 36; Tiktin; REW 5568; Spitzer, REB, I, 270; Rosetti, I, 169) este dificilă semantic (cf. Graur, BL, V, 105) dar cf. voină. Celelalte ipoteze nu sînt convingătoare: din dacă (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110); din tc. amir „șef”, cf. mr. amiră „împărat” (Pascu, II, 108); din cuman. mir „principe” (Philippide, II, 378), care reprezintă aceeași ipoteză; din lat. miles, și calc semantic din bg. voino (Skok, Arch. slaw. Phil., XXXVII, 83); dintr-un lat. *milex < gr. μεϊραξ „adolescent” (Diculescu, Elementele, 492); anterior indoeurop. (Lahovary 336). Cuvînt care lipsește numai în Banat și Olt. (ALR, I, 254). Der. mirel, s. m. (Trans. de S, mire); mireasă, s. f., cuvînt rar în Banat (ALR, I, 255). Din rom. provine mag. myirásza (Edelspacher 20).

MATEI AL MIRELOR (c. 1550-1624, n. Pogoniani, Epir-Grecia), mitropolit, caligraf, miniaturist și istoric grec. Stabilit în Țara Românească (c. 1603/1605), unde a fost egumen al Mănăstirii Dealu până la moarte. Mitropolit onorific de Mira Lichiei (din 1605). A lăsat o serie de Evanghelii, în grecește, caligrafiate și împodobite de miniaturi. Lucrări: cronica rimată „Istoria celor petrecute în Țara Românească. Începând de la Șerban Voievod până la Gavriil Voievod”, „Sfaturi către Alexandru Iliaș”.

MIRĂ s. 1. v. cătare. 2. miră hidrometrică v. limnimetru. 3. (FIZ.) imagine de reglaj. (~ la TV.)

MIRĂ s. v. benzoe, mireasă, smirnă.

MIRE s. v. ginere.

MIRĂ s. 1. cătare, (înv.) țel. (~ la o pușcă.) 2. (TEHN.) miră hidromeirică = limnimetru.

miră s. v. BENZOE. MIREASĂ. SMIRNĂ.

MIRE s. ginere, (înv. și pop.) pețitor, (înv. și reg.) mărit, (reg.) june, mireaz, mireț, tînăr. (Ce ~ tînăr!)

MIRE s.m. (Mold., Criș., Trans. S, Trans. N) Nume purtat de bărbat in ziua (sau în preajma zilei) căsătoriei sale. A: Cela ce va lega nunta, ce să dzice, pre mire să nu să împreune cu nevasta-și. ȘAPTE TAINE; cf. DOSOFTEI, PS. C: Ca mirele se scoală devreme. VCC, 42. Ieși din groapă ca un mire dentr-o cămară. O, 36r. Noi sîntem soli de la cinstitul mire. MISC. 1778, 39v; cf. PSALT. {1651); O, 48r. ◊ Fig. Sufletul tău să va depărta de la Domnul Dumnezăul lui, de mirele cel adevărat al sufletelor noastre. CES 1705, 288^v. Etimologie: cf. alb. mirë „bun”, lat. miles „soldat”. Cf. g i n e r e, j u n e.

miră s.f. (înv.) gumă mirositoare produsă de un arbore din Arabia.

MIRĂ² s. f. (Învechit, rar, în sintagma) Miră cerească = măsură de lungime (egală cu „73 de mile pămîntești”). Fietecare miră cerească, cîte 73 de mile pământești. CANTEMIR, IST. 139. Apa în lungiș, cu cinci mire cerești decît Nilul mai scurtă, id. ib. 141. - Pl.: mire. – Cf. m i l ă².

MÍRĂ⁴ s. f. (Regional) Mireasă (I 1) (Arieșeni-Vașcău). ALRM I/II h 359/93. - Pl.: miri (ALR I/II h 257/93). – De la mir.

MÍRĂ³ s. f. (Învechit) Smirnă. Cf. lb. Praf de clei de miră aleasă. PISCUPESCU, O. 301/21, cf. ȘĂINEANU, D. U., BIANU, D. S., CADE. - Și: mírhă s. f. LB, BARCIANU, ALEXI, W. – Din ngr. μύρρα.

MÍRĂ¹ s. f. 1. (Învechit, rar) Fiecare dintre semnele (de obicei linioară sau punct) de pe scara gradată a unui instrument de măsură. Gradurile lungimei, care și mire, adecă părți să zic. GHEOGRAFIE, ap. URSU, T. Ș. 215. 2. Riglă special gradată, care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. O miră, adică o linie verticală, împărțită în metri. PONI, F. 53, cf. ȘEZ. H, 187, DL, LTR². 3. Piesă metalică așezată la capătul țevii unei arme de foc, care servește la ochit; cătare. Cf. COSTINESCU, ȘĂINEANU, D. U., CADE. ◊ Punct de miră = țintă spre care este îndreptată o armă de foc; loc pe care îl ochește trăgătorul. Cf. CADE. 4. Imagine transmisă de stațiile de televiziune pentru verificarea calității imaginii. Cf. LTR². – Pl.: mire. – Din ngr. μοῖρα, fr. mire.

MÍRE¹ s. m. 1. Nume purtat de bărbat în ziua (sau în preajma zilei) căsătoriei sale; (popular) ginere, (învechit și regional) mărit¹, (regional) june, mireaz¹ (1), mireț. Ca mirele iase dentr-așternutul său. PSALT. HUR. 14^v/7. Cela ce va lega nunta, ce să dzice, pre mire să nu să ímpreune cu neVasta-și (a. 1645). GCR I, 116/7, cf. 154/13. C-au întinsu-și sălașul în soare, De scripiaște și dă strălucoare, Ca un mire cînd stă de purceade Dintr-a sa cămară unde șeade. DOSOFTEI, PS. 57/18. Iasă mirele din cămara sa (a. 1 683). id., ap. GCR I, 264/4. S-au însărcinat a conduce pe Branda la Maramureș cătră mirile ei. ASACHI, S. L. II, 48. Unde-i mirele să gioc cu el? ALECSANDRI, T. I, 223, cf. 411. Pe-al meu mire voi să îl iubesc. BOLINTINEANU, O. 44. Acum iată că din codru și Călin mirele iese, Care ține-n a lui mînă, mîna gingașei mirese. EMINESCU, O. I, 85. Fata împăratului cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile și socrii. CREANGĂ, P. 86. Fata cea mai mare își alese mire pre un fiu de împărat. ISPIRESCU, L. 151, cf. SEVASTOS, N. 158. Fii tu veseloasă, Căci tu ești mireasă, Ai mire. . . Tras prin un inel. COȘBUC, P. II, 144. Ți-ai ales un mire vrednic de-al tău suflet și de-al meu. DAVILA, V. V. 82. Era, firește, în costumul cel bun. . . elegant ca un mire. REBREANU, R. L, 60. Mirele rîse, ațintind un ochi strîmb spre domniță, SADOVEANU, O. X, 348, cf. XI, 16. Care este mirele, Mirele, ginerele, Sară el zidurile Să deschidă porțile. ALECSANDRI, P. P. 176. Spune, îngerașule, Unde-ți este mirele? POP., ap. GCR II, 345. Cînd ia mirele zestrea miresei acasă, mireasa să puie în ladă o păpușă, ȘEZ. II, 195. Agiungă-ți voie bună, Cucoani niri. MAT. FOLK. 1499, cf. VICIU, GL., ALRM I/II h 356, ALRM II/I h 228, A III 2, 10, 17, 18, IV 1, 3, 5. ◊ F i g. Urechea domnitoare mireasă e dorită; Favorul ei toți mirii, ca pre a Penelopei, Cu suflet, cu viață, sînt gat-a-l cumpăra. NEGRUZZI, S. II, 246. Moldova. . . Acum a sosit timpul, de fericire plin, Ca să-ți alegi un mire viteaz, măreț, străin. ALECSANDRI, T. II, 69, cf. 156. ◊ (În textele bisericești, ca epitet care însoțește numele lui Hristos) De cununi dătătoriul, mirele Hristos, apropie-se. CORESI, EV. 88. ◊ De-a mirele și mireasa - numele unui joc de copii. Cf. PAMFILE, J. I, 59. ◊ E x p r. (Rar) A lua pe Hristos de mire = (despre fete) a se călugări. Am jurat de la-nceput Pe Hristos să-l iei de mire ! EMINESCU O. I, 102. ♦ (Rar) Candidat la însurătoare. Domnișoarele. . . scrutînd cu ochii lor de smalț albastru . . . mirii mai simandicoși. KLOPȘTOCK, F. 221. 2. (La pl.) Nume dat în ziua (sau în preajma zilei) căsătoriei celor două persoane care se cunună (sau se căsătoresc). M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. NEGRUZZI, S. I, 53. Cît mac e prin livezi, Atîția ani la miri urez ! COȘBUC, P. I, 59. Mirii să mânînce. . . amîndoi dintr-un ou. ȘEZ. II, 195, cf. ALRM I/II h 363, ALR II/I h 157, 159, 165. 3. (Regional, în sintagma) Al doilea mire = însoțitorul miresei (la nuntă) (Dobra-Deva). ALR II/I h 162/105. 4. (Regional) Pețitor (Coropceni-Iași). ALR II/I MN 77, 2 672/514. – Pl.: miri. $- Și: (regional) mir s. m. BL I, 44, VICIU, GL. – Cf. alb. m i r ë „bun”, lat. m i l e s „soldat”.

MÍRE² adj. v. mare¹.

MIRÉL s. m. Diminutiv hipocoristic al lui m i r e¹ (1). 1. (Regional) Cf. m i r e¹ (1). Cf. H XVIII 104. Mirel de la masă, Pe sorița noastră N-om da nici de cum. MARIAN, NU. 605. Munți-s nalți și menunați, Mirel are cai zburdați. DENSUSIANU, Ț. H. 270. Mirel de la masă, Nu te lăuda, Că noi te-om întreba. ARH. FOLK. VII, 65, cf. ALRM I/II h 356, A III 1, 2, 3, 5, 7, 16, 19, IV 5. 2. (Prin sud-vestul Transilv.; la pl.) Cf. m i r e¹ (2). Cf. ALRM I/II h 363. - Pl.: mirei și mireli (ALR I/II h 256/118). – Mire¹ + suf. -el.