17 definiții pentru mire


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

mire1 sm [At: PSALT. HUR 14v/7 / V: (reg) mir sn / Pl: ~ri / E: ml miles „soldat”, cf alb mirë „bun”] 1 Bărbat în ziua, sau în preajma zilei căsătoriei sale Si: ginere, (îrg) mărit1, (reg) june, mireaz1, mireț. 2 (Bis) lisus Hristos. 3 (Reg; îs) De-a ~le și mireasa Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 4 (D. fete; îe) A lua pe Hristos de ~ Ase călugări. 5 (Rar) Candidat la însurătoare. 6 (Lpl) Cele două persoane care se cunună sau se căsătoresc, în ziua sau în preajma zilei căsătoriei lor. 7 (Reg; îs) Al doilea ~ însoțitor al miresei la nuntă. 8 (Reg) Pețitor.

MÍRE, miri, s. m. Nume purtat de bărbat în ziua sau în preajma căsătoriei sale. ♦ (La pl.) Nume dat, în ziua sau în preajma căsătoriei, celor două persoane care se căsătoresc. – Cf. alb. mirë „bun”.

MÍRE, miri, s. m. Nume purtat de bărbat în ziua sau în preajma căsătoriei sale. ♦ (La pl.) Nume dat, în ziua sau în preajma căsătoriei, celor două persoane care se căsătoresc. – Cf. alb. mirë „bun”.

MÍRE, miri, s. m. Nume dat unui bărbat în ziua căsătoriei lui, în special în cursul ceremoniilor din această zi; p. ext. logodnic. Ți-ai ales un mire vrednic de-al tău suflet. DAVILA, V. V. 82. Acum iată că din codru și Călin mirele iese, Care ține-n a lui mină, mîna gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Iată-mă-s la nuntă... Unde-i mirele să gioc cu el? ALECSANDRI, T. I 223. ♦ (La pl.) Nume dat în cursul ceremoniilor din ziua căsătoriei celor două persoane care se căsătoresc. Cît mac e prin livezi, Atiția ani la miri urez! COȘBUC, P. I 59. M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. NEGRUZZI, S. I 53.

MÍRE ~i m. 1) Tânăr în ziua nunții sale. 2) Tânăr care s-a logodit; logodnic. 3) la pl. Tineri uniți prin căsătorie în ziua nunții lor. /cf. alb. mirë

mire m. numele tânărului ce se însoară, dela logodnă până la nuntă. [Albanez MIRE, frumos: nume de gingășie dat tânărului logodit (cf. fr. beau-fils)].

míre m. (alb. miră, frumos, blînd). D. rom. mirele vine ung. nyirely). Bărbat în momentu cînd se căsătorește. (În ainte de nuntă i se zice logodnic, după nuntă bărbat orĭ soț). V. ginere.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

míre s. m., art. mírele; pl. miri, art. mírii

míre s. m., art. mírele; pl. miri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MIRE s. ginere, (înv. și pop.) pețitor, (înv. și reg.) mărit, (reg.) june, mireaz, mireț, tînăr. (Ce ~ tînăr!)

FRATE-DE-MÍRE s. v. vătaf, vătășel, vornicel.

STRUȚUL-MÍRELUI s. v. bătrâniș.

frate-de-mire s. v. VĂTAF. VĂTĂȘEL. VORNICEL.

struțul-mirelui s. v. BĂTRÎNIȘ.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

míre (míri), s. m. – Bărbat în ziua sau în preajma căsătoriei. Origine îndoielnică. Trebuie să se țină cont că acest nume se obișnuiește a se da bărbatului numai în timpul ceremoniei nupțiale. Presupunem că-i vorba de un cuvînt derivat din ngr. μύρον „unsoare, mir”, cf. mir, de ex., de la μυρόεις „miruit”, f. μυρόεσσα › mireasă. Este știut, de fapt, că ceremonialul nunții ortodoxe diferă de cel al bisericii catolice, mai ales în privința impunerii unei coroane; și că, pe de altă parte, încoronarea nu se concepe fără mir sau ulei sfințit. În timpul încoronării matrimoniale nu există ulei, dar se obișnuiește să se schițeze cu degetele, pe fruntea mirelui, gestul ungerii, care probabil era real în biserica primitivă; de aici echivalența semantică de „uns” – „încoronat” – „însurat”, cf. ngr. στεφανώνω „a încorona” și „a căsători”. Der. general admisă, din lat. miles „soldat” (P. Papahagi, Notițe, 36; Tiktin; REW 5568; Spitzer, REB, I, 270; Rosetti, I, 169) este dificilă semantic (cf. Graur, BL, V, 105) dar cf. voină. Celelalte ipoteze nu sînt convingătoare: din dacă (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110); din tc. amir „șef”, cf. mr. amiră „împărat” (Pascu, II, 108); din cuman. mir „principe” (Philippide, II, 378), care reprezintă aceeași ipoteză; din lat. miles, și calc semantic din bg. voino (Skok, Arch. slaw. Phil., XXXVII, 83); dintr-un lat. *milex < gr. μεϊραξ „adolescent” (Diculescu, Elementele, 492); anterior indoeurop. (Lahovary 336). Cuvînt care lipsește numai în Banat și Olt. (ALR, I, 254). Der. mirel, s. m. (Trans. de S, mire); mireasă, s. f., cuvînt rar în Banat (ALR, I, 255). Din rom. provine mag. myirásza (Edelspacher 20).

Intrare: mire
substantiv masculin (M45)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mire
  • mirele
plural
  • miri
  • mirii
genitiv-dativ singular
  • mire
  • mirelui
plural
  • miri
  • mirilor
vocativ singular
plural