milita vi [At: NEGULICI / Pzi: ~tez / E: fr militer] 1 A lupta pentru un principiu, o cauză etc. 2 A avea o activitate intensă într-un domeniu social, politic, cultural. 3 (Rar; d. stări de fapt, acțiuni, realizări) A constitui o dovadă, un argument Vz pleda.

MILITA, militez, vb. I. Intranz. A dezvolta o activitate intensă, a lupta (sprijinind sau combătînd un principiu, o tendință, o acțiune etc.). V. activa. Nicolaie Bălcescu a fost unul dintre luptătorii progresiști de acum un veac, care au militat pentru independența și pentru unirea Principatelor dunărene. SADOVEANU, E. 49.

MILITA vb. I. intr. A lupta intens pentru un principiu, pentru o cauză etc. [< fr. militer, it., lat. militare].

MILITA vb. intr. a lupta intens pentru un principiu, pentru o cauză etc. (< fr. milliter, lat. militare)

A MILITA ~ez intranz. 1) A participa în mod activ la viața social-politică. 2) A desfășura o luptă intensă pentru biruința unei idei sau a unei cauze. 3) A constitui o dovadă, un argument pentru ceva; a pleda. Aceste dovezi militează în favoarea noastră. /<fr. militer

milità v. a fi sau nu în favoarea cuiva: aceste dovezi militează în contra voastră.

meleță sf vz meliță

melință sf vz meliță

meliță sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (reg) ~leț~, ~ință, ~lni~, mil~ / Pl: ~țe / E: bg мелица] 1 Unealtă primitivă alcătuită dintr-o bucată de lemn fixată pe stativ, prevăzută cu un cuțit de lemn acționat manual și folosită în industria casnică țărănească la melițat¹ Si: (Trs) frângătoare, zdrobitor. 2 (Pop; îlv) A bate la ~ A melița¹ (1). 3 (Pop; îe) O dat cânipa prin ~ Se zice despre un om flecar. 4 (Pop; îe) Parcă te-a făcut (mumă-ta) la ~ Se zice celui bun de gură, palavragiu. 5 Mașină de melițat, înzestrată cu cuțite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru rotitor. 6 (Fig; fam) Gură, considerată ca organ al vorbirii. 7 (Fig; îe) A da din ~ sau cu ~ța A vorbi întruna, repede și fără întrerupere Si: a flecări, a trăncăni. 8 (Reg; dep) Femeie care vorbește mult și fără rost. Si: flecară. 9 (Trs; Buc) Unealtă cu care cojocarul ține pieile când le rade. 10 (Fig; reg) Cal rău îngrijit, slab, bătrân, neputincios Si: gloabă, mârțoagă. corectat(ă)

melniță sf vz meliță

mili¹ vr [At: MAT. FOLK. 1078 / E: milă¹] (Olt) A se milostivi (1).

mili² vti [At: REV. CRIT. III, 160 / Pzi: ~lesc / E: ns cf mierli²] 1-2 (Trs; îe) A-i ~ (cuiva) ochii sau a ~ din ochi A moțăi de oboseală, de beție etc.

mili³- [At: DN³ / E: fr milli-] Element prim de compunere savantă având semnificația „a mia parte”.

miliță sf vz meliță

MELIȚĂ, melițe, s. f. Unealtă făcută dintr-o bucată de lemn avînd în mijloc o despicătură în care cade o limbă cu ajutorul căreia se zdrobesc, după topire, tulpinile de in, de cînepă etc. pentru a se alege fuiorul; mașină de lucru în industria textilă, înzestrată cu tobe și cuțite sau cu aripi și folosită la zdrobirea părții lemnoase a tulpinilor de in sau de cînepă topită; zdrobitor. Toată vara, toată toamna latră Melița, melița. Cad puzderii cînepile verii... Cum le mușcă îndîrjit și latră Melița, melița. BENIUC, V. 73. Cînd te apuci de război ori de melițat să zicem, parcă nu mai ești pe lume decît tu și melița. DEMETRIUS, V. 91. În pădure născui, în pădure crescui. Acasă de m-aduseră, Lătrătoarea satului mă puseră (Melița, melițoiul). GOROVEI, C. 225. ◊ (În comparații) Cînd venea moșneagul, de pe unde era dus, gura babei umbla, cum umblă melița. CREANGĂ, P. 285. Domnul N. Colescu, ce-i toca gura ca o meliță printre vînători, dete semnul de plecare. BOLINTINEANU, O. 328. De frumoasă ești frumoasă Și-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. ♦ Fig. (Familiar) Gura ca organ al vorbirii. Tacă-ți melița, împelițatule! țipă acru și răstit un glas femeiesc din casă. C. PETRESCU, R. DR. 16. ◊ Expr. A da cu melița = a trăncăni, a vorbi vrute și nevrute. I-auzi, hoașca, ia! Cum îi dă cu melița. DUMITRIU, B. F. 84.

MELIȚĂ, melițe, s. f. Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se zdrobesc tulpinile de cînepă și de in pentru a se alege fuiorul. ◊ Fig. (Fam.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ◊ Expr. A da cu melița = a trăncăni, a flecări. – Bg. melica.

MILI- Element prim de compunere savantă avînd semnificația „a mia parte”. [< fr. milli-, cf. lat. mille – o mie].

MILI- elem. „a mia parte”. (< fr. milli-, cf. lat. mille, o mie)

MELIȚĂ ~e f. 1) Unealtă de lemn constând dintr-o limbă basculantă și două fălci, folosită pentru a zdrobi tulpinile de cânepă sau de in în vederea separării firelor de partea lemnoasă. 2) fig. peior. Organ al vorbirii; gură. * A da cu ~a a toca din gură; a pălăvrăgi. [G.-D. meliței] /<bulg. melica

meliță f. 1. aparat (compus dintr’un drug gros cu o scobitură longitudinală și dintr’o limbă) de sfărâmat cotoarele de cânepă ca să cază toată coaja de pe fire; 2. fig. femeie limbută: gura babei umbla cum umblă melița CR. [Rut. MIALIȚA].

méliță f., pl. e (rus. mĕálica, mĕálka și mĕalo, meliță, unealtă de sfărămat cînepa, d. mĕatĭ, a sfărăma [cînepă, in], vsl. menti-mĭnon, a comprima; pol. miedlica și miadlica, meliță). O unealtă compusă dintr’un băț cu un capăt fixat și cu un capăt mobil care se apucă cu mîna și pin presiunea luĭ zdrobește cînepa saŭ inu pus dedesupt între fălcele și desprinde firele (V. BSG. 1933, 322). Fig. Iron. A-țĭ merge gura ca melița, a vorbi multe și de toate și a nu maĭ sfîrși. V. hadarag.

*milésc (mă), V. milostivesc.

*mili-, prefix care, în sistema metrică, arată un submultiplu și care înseamnă a mia parte din, ca: miligram, milimetru.

*militéz v. intr. (lat. mílito, -áre). Combat, lupt, fac serviciŭ militar. Fig. Îs în favoarea saŭ contra cuĭva: faptele luĭ militează pentru el.

milita (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. militez, 3 militează; ind. prez. 1 sg. să militez, 3 să militeze

milita (a ~) vb., ind. prez. 3 militează

milita vb., ind. prez. 1 sg. militez, 3 sg. și pl. militează

meliță s. f., g.-d. art. meliței; pl. melițe

meliță s. f., g.-d. art. meliței; pl. melițe

meliță s. f., g.-d. art. meliței; pl. melițe

MELIȚĂ s., adj. v. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.

MELIȚĂ s. v. gloabă, gură, mârțoagă.

MELIȚĂ s. (TEHN.) (reg.) frângător, zdrobitor. (~ pentru zdrobit cânepa.)

MILI vb. v. îndura, milostivi.

meliță s., adj. v. CLĂNȚĂU. FLECAR. GURALIV. LIMBUT. PALAVRAGIU. VORBĂ-LUNGĂ. VORBĂREȚ.

meliță s. v. GLOABĂ. GURĂ. MÎRȚOAGĂ.

MELIȚĂ s. (TEHN.) (reg.) frîngător, zdrobitor. (~ pentru zdrobit cînepa.)

mili vb.v. ÎNDURA. MILOSTIVI.

milita (militez, militat), vb. – A lupta. Fr. militer. – Der. militant, adj., din fr. militant; militar, adj., din fr. militaire; milităresc, adj. (cazon); militărește, adv. (ca militarii); militărie, s. f. (viață, carieră de militar); militărime, s. f. (reuniune, grup de militari); militarism, s. n., din fr. militarisme; militariza, vb., din fr. militariser; demilitariza, vb., din fr. démilitariser; milităros, adj. (războinic, curajos, hotărît, mîndru); miliție, s. f., din fr. milice, în parte prin rus. milicija; milițian, s. m.

meliță (melițe), s. f. – 1. Unealtă de melițat. – 2. Flecar, palavragiu. – Megl. mel’iță. Bg. melica, sb. maljica, din sl. mlĕti, mĕlją, mĕljesi „a măcina” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 192; Byhan 318; Conev 75). – Der. melița, vb. (a mărunți cu melița; a trăncăni); melițător, s. m. (cel care meliță); melițat, s. n. (melițare); melițoi, s. n. (meliță mare); melițuică, s. f. (meliță mică).

meliță, melițe, s.f. – Unealtă de lemn cu care se bate cânepa ca să se desprindă firele de pe bețe: „Ce naște-n pădure / Și bate în sat?” (Melița). – Din bg. melica (< sl. mlěti „a măcina”) (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

meliță, -e, s.f. – Unealtă de lemn cu care se bate cânepa ca să se desprindă firele de pe bețe: „Ce naște-n pădure / Și bate în sat?” (Melița). – Din bg. melica (< sl. mlěti „a măcina”).

Miliț/a, -ă v. Mil II 7.

a vorbi ca o morișcă / ca o meliță expr. v. a vorbi ca o moară hodorogită / stricată.

MILITA vb. I. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „pentru” sau, mai rar, „în”) A lupta pentru un principiu, pentru o cauză etc.; a desfășura o activitate intensă într-un domeniu social, politic, cultural. Cf. NEGULICI, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Militaseră altă dată.. . pentru un Negru Vodă de pe la 1215. HASDEU, I. C. I, 138. Nu uita că fără să militez prea activ în politică, mă simt puțin la putere. C. PETRESCU, O. P. I, 11. Militează în hotarele scrisului românesc. PERPESSICIUS, M. IV, 74. Militează pentru continua îmbunătățire a condițiilor de muncă și de trai ale oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2131. Dostoievski a scris și a militat pentru o limbă rusă inspirată din tezaurul limbii populare. CONTEMP. 1956, nr. 488, 3/7. ♦ (Despre stări de fapt, acțiuni, activități, realizări) A constitui o dovadă, un argument. V. p l e d a. Aceste dovezi militează în contra voastră. ȘĂINEANU, D. U., cf. I. IONESCU, D. 191. – Prez. ind.: militez. – Din fr. militer.

MÉLEȚĂ s. f. v. meliță.

MÉLINȚĂ s. f. v. meliță.

MÉLIȚĂ s. f. 1. Unealtă primitivă alcătuită dintr-o bucată de lemn (fixată pe stativ), prevăzută cu un cuțit de lemn acționat manual și folosită în industria casnică țărănească la melițat¹ ; (Transilv.) frîngătoare, zdrobitor. Cf. BUDAi-DELEANU, LEX., LB. Atît inul cît și cînepa se trag mai întâi la melițoi și apoi și la meliță. I. IONESCU, C. 155/22, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. COSTINESCU, LM, DAMÉ, T. ALEXI, W. Melițatul, adecă desfacerea părții textile de partea lemnoasă, se face cu ajutorul meliței. . . care în Ardeal se numește și zdrobitori. PAMFILE, I. C. 206, cf. id. DUȘM. 150, id. S. T. 119, 127. Melița este un stativ de circa 1 metru înalt, avînd deasupra o scîndură de cca 1,50 m lungă, crepată pe mijloc; în acest interior se bate cînepă cu ajutorul unei limbi. PRIBEAGUL, P. R. 93. Culturile de in diferă după cum sînt destinate semințelor (pentru ulei) sau pentru meliță (textile). IONESCU-MUSCEL, FIL. 328. Cînd te apuci. . . de melițat. . . parcă nu mai ești pe lume decît tu și melița. DEMETRIUS, V. 91, cf. H I 102, III 73, IX 89, 452, XI 341, BUD, P. P. 80. Am pus melița în gard ș-am început a melița. Com. din BILCA-RĂDĂUȚI, cf. com. MARIAN, A V 14, VI 19, 22, 26. În pădure, naște, în pădure crește, vfne în sat și lărmuiește (Melița). GCR II, 369, cf. GOROVEI, C. 225. Am o cățea: pîn-n-o iau de coadă, nu latră (Melița). ȘEZ. VII, 118. ◊ (Ca termen de comparație, mai ales pe lingă verbe ca „a umbla”, „a merge”, „a toca”, „a bate”, sugerează ideea de iuțeală în vorbire sau, rar, în mișcări) Domnul N. Colescu, ce-i toca gura ca o meliță printre vînători, dete semnul de plecare. BOLINTINEANU, O. 328. Ș-apoi cînd venea moșneagul, de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă melița: că fata lui n-ascultă, că-i ușernică, că-i leneșă. CREANGĂ, P. 285, cf. H IX 89. De frumoasă, ești frumoasâ Și-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița Că-ți umblă ca melița. JARNIK-BÎRSEANU, D. 427. Ei, dar muierea, ca o meliță, nu-l mai slăbea din: blăstămatule, afurisitule, neghiobule și cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I, 7. De jucat aș ști juca, Dar mă mîncă ulița, Că latră ca melița, Ca melița cea stricată, Ca moara neferecată. id. CH. 73. Mîndruț, gura mîne-ta Bate ca și melița, Să teme că mi[-i] lua. ȚiPLEA, P. P. 50. (Adverbial) Turnam și eu atunci la cruci de-mi umbla mîna dreaptă meliță. GHiBĂNESCU, ap. TDRG. ◊ Expr. A bate la meliță = a melița¹ (1). Cf. POLIZU, GRAIUL, I, 292. O dat cînipa prin meliță, se zice despre un om flecar. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Parcă te-a) făcut (mumă-ta) la meliță, se zice celui bun de gură, palavragiu. Cf. CIAUȘANU, V. 179. ♦ Mașină de melițat, înzestrată cu cuțite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru rotitor. Cf. LTR². 2. F i g. (Familiar) Gură (considerată ca organ al vorbirii). Tacă-ți melița, împelițatule! țipă, acru și răstit, un glas femeiesc din casă. C. PETRESCU, R. DR. 16. Taci, nu-ți umble melița! ALR I 69/45. ◊ E x p r. A da din meliță (sau cu melița) = a vorbi într-una, repede și fără întrerupere; a trăncăni, a flecări. Cf. V. ROM. februarie 1954, 8, DL, DM. ♦ (Regional) Epitet depreciativ pentru o femeie care vorbește mult și fără rost; flecară. Cf. DDRF, ȘEZ. IX, 144, com. din BILCA-RĂDĂUȚI, ZANNE, P. V, 405. Ci, mai taci, melițo ! CIAUȘANU V 179. 3. (Prin Transilv. și Bucov.) Unealtă cu care cojocarul tine pieile cînd le rade. H XVII 98, cf. ALR II 6611/105, 182, 386. 4. F i g. (Regional) Cal rău îngrijit, slab, bătrîn, neputincios ; mîrțoagă, gloabă. Cf. DR. V, 211, H XVIII 18. – Pl.: melițe. – Și: (regional) mélință (BREBENEL, GR. P., TDRG), méleță (ALR II 6 611/182, A II 12), mélniță (TDRG), miliță (ARH. FOLK. III, 151) s. f. – Din bg. мелица.

MÉLNIȚĂ s. f. v. meliță.

MILI² vb. IV. T r a n z. și i n t r a n z. (Prin sudul Transilv., în e x p r.) A-i mili (cuiva) ochii sau a mili din ochi = a i se închide și a i se deschide cuiva ochii din cauza oboselii, a beției etc.; a moțăi. REV. CRIT. III, 160. - Prez. ind.: milesc. – Etimologia necunoscută. Cf. m i e r l i².

MÍLIȚĂ s. f. v. meliță.

MILl¹ vb. IV. R e f l. (Olt.) A fi cuprins de milă¹; a se milostivi, a se îndura; a se înduioșa. Foarte mult se milea Și așa frate-i zicea. . . Na barda de-ți fă colnic. MAT. FOLK. 1 078, cf. CIAUȘANU, V. 179. S-a milit de mîț și l-a luat în sîn. PLOPȘOR, C. 102. Buna Precista. . . Tare râu se cruci Și de mine se mili. GR. S. VI, 101. – V. milă¹.