3 intrări

25 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

METAFÍZICĂ s. f. Metodă de cercetare a fenomenelor, diametral opusă metodei dialectice, care consideră fenomenele izolate unele de altele și imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere și neagă contradicțiile interne ale obiectelor. În țara noastră sînt unul din cei dintîi cari au zdruncinat toate teoriile metafizicei estetice. GHEREA, ST. CR. III 205. ♦ (În filozofia veche premarxistă) Parte a filozofiei care se ocupa de problemele care ieșeau din cadrul experienței (dumnezeu, suflet, libertate, voință etc.).

METAFÍZICĂ s.f. 1. (În filozofia premarxistă) Parte a filozofiei care tratează speculativ principiile fundamentale ale ontologiei. 2. Metodă antidialectică de cunoaștere a realității care consideră fenomenele izolate unele de altele și imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere, subapreciază contradicțiile interne ale fenomenelor, nerecunoscând rolul de motor primordial al dezvoltării. [Cf. fr. métaphysique, lat. metaphysica, germ. Metaphysik < gr. meta – după, physike – fizică].

METAFÍZICĂ f. 1) Cercetare rațională a fenomenelor care nu pot fi percepute prin simțuri; explicație generală. 2) Parte a filozofiei care studiază cauzele primare și primele principii ale (cunoașterii) lumii. 3) Metodă de cunoaștere, care concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere. /<fr. métaphysique, germ. metaphysisch

metafizică f. 1. partea filozofiei ce tratează despre primele principii ale cunoștințelor noastre și despre ideile universale; 2. fig. abuz de abstracțiune; 3. analiză prea subtilă a sentimentelor; 4. părțile cele mai înalte ale unei științe sau arte. [Lit. ceea ce vine după fizică: nume dat de discipolii lui Aristotele unei opere a maestrului lor care venia după tractatele sale de fizică și în care acest filozof studia realitățile supreme ale cugetării].

metafizic, ~ă [At: CANTEMIR, IST. 14 / Pl: ~ici, ~ice / E: ngr μεταφυσιϰός, lat metaphysica, ger Metapsyhik, Metaphysich, fr métaphysique] 1 sf Parte a filozofiei idealiste având drept obiect fenomenele care nu pot fi percepute cu simțurile noastre, care depășesc cadrul existenței. 2-3 sm (Înv) Metafizician (1-2). 4 a Care aparține metafizicii (1) Si: (înv) metafizicesc (1). 5 a Referitor la metafizică (1) Si: (înv) metafizicesc (2). 6 a Care nu poate fi perceput cu simțurile noastre, depășind cadrul experienței Si: (înv) metafizicesc (3). 7 a (Pex; rar) Greu de înțeles Si: (înv) metafizicesc (4). 8 a (Pex; rar) Abstract. 9 av Într-o manieră care ține de metafizică (1).

METAFÍZIC, -Ă, metafizici, -ce, s. f., s. m., adj. 1. S. f. Parte a filosofiei care studiază știința despre ființa ca ființă (Aristotel), domeniul suprasensibilului de dincolo de lumea exterioară (Thomas d’Aquino), stabilirea principiilor prime indubitabile ale existenței și cunoașterii (Descartes, Spinoza, Leibnitz), cercetarea critică a condițiilor de posibilitate a gândirii noastre (Kant) etc. 2. S. m. (Înv.) Metafizician. 3. Adj. Care aparține metafizicii (1), privitor la metafizică; care nu poate fi perceput cu simțurile noastre, depășind cadrul realității; conform cu principiile metafizicii (1) – Din ngr. metafisikí, metafisikós, lat. metaphysica, germ. Metaphysik, metaphysisch, fr. métaphysique.

METAFÍZIC, -Ă, metafizici, -ce, s. f., s. m., adj. 1. S. f. Parte a filozofiei având drept obiect cunoașterea absolută, studierea fenomenelor care nu pot fi percepute cu simțurile noastre, care depășesc cadrul experienței. 2. S. m. (Înv.) Metafizician. 3. Adj. Care aparține metafizicii (1), privitor la metafizică; care nu poate fi perceput cu simțurile noastre, depășind cadrul realității; conform cu principiile metafizicii (1) – Din gr. metafisikí, metafisikós, lat. metaphysica, germ. Metaphysik, metaphysisch, fr. métaphysique.

METAFÍZIC2, -Ă, metafizici, -e, adj. Care se referă la metafizică, care are caracterul metafizicii; care folosește metafizica. D. Bogdan e unicul dintre criticii mei, care e... estetician metafizic. GHEREA, ST. CR. II 9. Subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet. EMINESCU, N. 36.

METAFÍZIC1, metafizici, s. m. (Învechit) Metafizician. Metafizicul nostru se apropie să se uite, și razele pătrunseră prinir-o ușă și-i loviră fața. EMINESCU, N. 34.

METAFÍZIC, -Ă adj. Referitor la metafizică. [Cf. fr. métaphysique].

METAFÍZIC, -Ă I. adj. referitor la metafizică. II. s. f. 1. parte a filozofiei idealiste, având ca obiect fenomenele care nu pot fi percepute prin simțuri, care depășesc cadrul experienței. 2. metodă de cunoaștere, opusă dialecticii, care consideră fenomenele izolate unele de altele și imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere și neagă contradicțiile interne ale fenomenelor. (< fr. métaphysique, /II/, lat. metaphysica, gr. metaphysiki, germ. Metaphysik)

METAFÍZIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de metafizică; propriu metafizicii. Concepție ~că. /<fr. métaphysique, germ. metaphysich

metafizic a. 1. ce ține de metafizică; 2. fig. prea abstract. ║ m. cel ce studiază metafizica.

*metafízic, -ă adj. (mlat. metaphýsicus, d. metaphýsica, știința metafiziciĭ, numită așa fiind-că, în operele luĭ Aristotele e tratată după fizică, vgr. metà tà physiká. V. fizic). Relativ la știința metafiziciĭ, transcendental: probe metafizice de existența luĭ Dumnezeŭ. Fig. Prea abstract: raționament metafizic. Cel ce știe metafizica. Leibniz era un admirabil metafizic. S. f. Acea parte a filosofiiĭ care se ocupă de cauzele primordiale ale lucrurilor, de primele principiĭ ale noțiunilor noastre, de lucrurĭ maĭ pe sus de natura omuluĭ: metafizica luĭ Aristotele. Teorie generală și abstractă: metafizica vorbiriĭ. Abuz de abstracțiunĭ, de subtilitățĭ: e prea multă metafizică în cartea asta. Adv. În mod metafizic: a vorbi metafizic.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

metafízică s. f., g.-d. art. metafízicii

metafízică s. f., g.-d. art. metafízicii

metafízic adj. m., (înv.) s. m., pl. metafízici; adj. f. metafízică, pl. metafízice

metafízic adj. m., s. m., pl. metafízici; f. sg. metafízică, pl. metafízice


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

METAFÍZIC adj. (FILOZ.) transcendent, (înv.) metafizicesc.

arată toate definițiile

Intrare: metafizică
metafizică substantiv feminin
substantiv feminin (F4)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • metafizică
  • metafizica
plural
  • metafizice
  • metafizicele
genitiv-dativ singular
  • metafizice
  • metafizicei
plural
  • metafizice
  • metafizicelor
vocativ singular
plural
Intrare: metafizică
metafizică substantiv feminin
substantiv feminin (F46)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • metafizică
  • metafizica
plural
  • metafizici
  • metafizicile
genitiv-dativ singular
  • metafizici
  • metafizicii
plural
  • metafizici
  • metafizicilor
vocativ singular
plural
Intrare: metafizic (adj.)
metafizic adjectiv
adjectiv (A10)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • metafizic
  • metafizicul
  • metafizicu‑
  • metafizică
  • metafizica
plural
  • metafizici
  • metafizicii
  • metafizice
  • metafizicele
genitiv-dativ singular
  • metafizic
  • metafizicului
  • metafizice
  • metafizicei
plural
  • metafizici
  • metafizicilor
  • metafizice
  • metafizicelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)