METAFIZICĂ s. f. Metodă de cercetare a fenomenelor, diametral opusă metodei dialectice, care consideră fenomenele izolate unele de altele și imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere și neagă contradicțiile interne ale obiectelor. În țara noastră sînt unul din cei dintîi cari au zdruncinat toate teoriile metafizicei estetice. GHEREA, ST. CR. III 205. ♦ (În filozofia veche premarxistă) Parte a filozofiei care se ocupa de problemele care ieșeau din cadrul experienței (dumnezeu, suflet, libertate, voință etc.).

METAFIZICĂ s.f. 1. (În filozofia premarxistă) Parte a filozofiei care tratează speculativ principiile fundamentale ale ontologiei. 2. Metodă antidialectică de cunoaștere a realității care consideră fenomenele izolate unele de altele și imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere, subapreciază contradicțiile interne ale fenomenelor, nerecunoscînd rolul de motor primordial al dezvoltării. [Cf. fr. métaphysique, lat. metaphysica, germ. Metaphysik < gr. meta – după, physike – fizică].

METAFIZICĂ f. 1) Cercetare rațională a fenomenelor care nu pot fi percepute prin simțuri; explicație generală. 2) Parte a filozofiei care studiază cauzele primare și primele principii ale (cunoașterii) lumii. 3) Metodă de cunoaștere, care concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere. /<fr. métaphysique, germ. metaphysisch

metafizică f. 1. partea filozofiei ce tratează despre primele principii ale cunoștințelor noastre și despre ideile universale; 2. fig. abuz de abstracțiune; 3. analiză prea subtilă a sentimentelor; 4. părțile cele mai înalte ale unei științe sau arte. [Lit. ceea ce vine după fizică: nume dat de discipolii lui Aristotele unei opere a maestrului lor care venia după tractatele sale de fizică și în care acest filozof studia realitățile supreme ale cugetării].

METAFIZIC, -Ă, metafizici, -ce, s. f., s. m., adj. 1. S. f. Parte a filosofiei care studiază știința despre ființa ca ființă (Aristotel), domeniul suprasensibilului de dincolo de lumea exterioară (Thomas d’Aquino), stabilirea principiilor prime indubitabile ale existenței și cunoașterii (Descartes, Spinoza, Leibnitz), cercetarea critică a condițiilor de posibilitate a gândirii noastre (Kant) etc. 2. S. m. (Înv.) Metafizician. 3. Adj. Care aparține metafizicii (1), privitor la metafizică; care nu poate fi perceput cu simțurile noastre, depășind cadrul realității; conform cu principiile metafizicii (1) – Din ngr. metafisikí, metafisikós, lat. metaphysica, germ. Metaphysik, metaphysisch, fr. métaphysique.

metafizic, ~ă [At: CANTEMIR, IST. 14 / Pl: ~ici, ~ice / E: ngr μεταφυσιϰός, lat metaphysica, ger Metapsyhik, Metaphysich, fr métaphysique] 1 sf Parte a filozofiei idealiste având drept obiect fenomenele care nu pot fi percepute cu simțurile noastre, care depășesc cadrul existenței. 2-3 sm (Înv) Metafizician (1-2). 4 a Care aparține metafizicii (1) Si: (înv) metafizicesc (1). 5 a Referitor la metafizică (1) Si: (înv) metafizicesc (2). 6 a Care nu poate fi perceput cu simțurile noastre, depășind cadrul experienței Si: (înv) metafizicesc (3). 7 a (Pex; rar) Greu de înțeles Si: (înv) metafizicesc (4). 8 a (Pex; rar) Abstract. 9 av Într-o manieră care ține de metafizică (1).

METAFIZIC, -Ă, metafizici, -ce, s. f., s. m., adj. 1. S. f. Parte a filozofiei având drept obiect cunoașterea absolută, studierea fenomenelor care nu pot fi percepute cu simțurile noastre, care depășesc cadrul experienței. 2. S. m. (Înv.) Metafizician. 3. Adj. Care aparține metafizicii (1), privitor la metafizică; care nu poate fi perceput cu simțurile noastre, depășind cadrul realității; conform cu principiile metafizicii (1) – Din gr. metafisikí, metafisikós, lat. metaphysica, germ. Metaphysik, metaphysisch, fr. métaphysique.

METAFIZIC, -Ă I. adj. referitor la metafizică. II. s. f. 1. parte a filozofiei idealiste, având ca obiect fenomenele care nu pot fi percepute prin simțuri, care depășesc cadrul experienței. 2. metodă de cunoaștere, opusă dialecticii, care consideră fenomenele izolate unele de altele și imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere și neagă contradicțiile interne ale fenomenelor. (< fr. métaphysique, /II/, lat. metaphysica, gr. metaphysiki, germ. Metaphysik)

*metafízic, -ă adj. (mlat. metaphýsicus, d. metaphýsica, știința metafiziciĭ, numită așa fiind-că, în operele luĭ Aristotele e tratată după fizică, vgr. metà tà physiká. V. fizic). Relativ la știința metafiziciĭ, transcendental: probe metafizice de existența luĭ Dumnezeŭ. Fig. Prea abstract: raționament metafizic. Cel ce știe metafizica. Leibniz era un admirabil metafizic. S. f. Acea parte a filosofiiĭ care se ocupă de cauzele primordiale ale lucrurilor, de primele principiĭ ale noțiunilor noastre, de lucrurĭ maĭ pe sus de natura omuluĭ: metafizica luĭ Aristotele. Teorie generală și abstractă: metafizica vorbiriĭ. Abuz de abstracțiunĭ, de subtilitățĭ: e prea multă metafizică în cartea asta. Adv. În mod metafizic: a vorbi metafizic.

metafizică s. f., g.-d. art. metafizicii

metafizică s. f., g.-d. art. metafizicii

metafizică s. f., g.-d. art. metafizicii

METAFÍZIC, -Ă (ngr., lat., germ.; {s} gr. meta physika „după fizică” ) s. f., adj. 1. S. f., adj. Inițial, denumire dată celor 14 cărți din corpus-ul operelor lui Aristotel editat de Andronicos din Rhodos (sec. 1 î. Hr.) plasate după cărțile de fizică. De la greci încoace, m. trece drept elementul central al filozofiei europene, având accepții diferite de-a lungul timpului; știința despre ființă ca ființă (Aristotel și tradiția aristotelică); cercetare a domeniului suprasensibilului, de dincolo de lumea experienței (Thoma d’Aquino și tradiția scolastică, în special Duns Scotus); încercare de stabilire a unor principii prime indubitabile ale existenței și cunoașterii (Descartes, Spinoza, Leibniz); cercetare critică a condițiilor de posibilitate a gândirii noastre (Kant și tradiția critică); examinarea supozițiilor cunoașterii omenești (R.G. Collingwood, W. Quine ș.a); cercetare a individualității subiective unice (tradițiile fenomenologică și existențialistă); joc de limbaj (L.J.J. Wittgenstein) etc. 2. Filozofia speculativă, în general. 3. Judecată dificilă, abstractă, subtilă, plină de distincții și vizând mai mult idei decât fapte și obiecte.

METAFIZIC, -Ă subst., adj. 1. S. f. Parte a filozofiei idealiste avînd drept obiect fenomenele care nu pot fi percepute cu simțurile noastre, care depășesc cadrul experienței; (în opoziție cu dialectica) metodă generală de cunoaștere caracterizată prin abordarea obiectelor și proceselor în mod izolat, prin absolutizarea unor laturi ale realității, prin negarea salturilor calitative, prin subaprecierea contradicțiilor interne ale lucrurilor și nerecunoașterea lor drept motor primordial al dezvoltării. Metafisica. . . învățătura care arată lucruri mai sus de fire. CANTEMIR, IST. 14. Metafizica, învățătura care tratarisește despre întăile începerile cunoștinților noastre. VÎRNAV, L. 137^v/23. Un copil de 8 ani ce va intra într-un institut, cînd va fi de ani 15 va fi destoinic să dea răspuns la întrebarea măcar or căruia profesor, asupra grămăticii, ritoricii. . ., metafisicii. GOLESCU, I. 139. Ideile nepipăite a metafizicei, ROM. LIT. 216²/42. În țara noastră sînt unul din cei dintîi care au zdruncinat toate teoriile metafizicei estetice. GHEREA, ST. CR. III, 205. Metafizica privește lumea în mod static, în nemișcare. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Pozitivismul a reprezentat o reacție salutară față de speculațiile conjecturale și atît de hazardate ale metafizicii clasice. VIANU, M. 125, cf. RALEA, S. T. III, 35. 2. S. m. (Învechit) Metafizician. Metafizic. . . cela ce are știința acelor peste fire. CANTEMIR, IST. 14. Metafizicul nostru se apropie să se uite. EMINESCU, ap. CADE. 3. Adj. Care aparține metafizicii (1), privitor la metafizică; care nu poate fi perceput cu simțurile noastre, depășind cadrul experienței; (învechit) metafizicesc. Iubirea cercetărilor curioase și a speculațiilor metafizice. NEGRUZZI, S. II, 144. Subtilități metafizice ii atrăgeau cugetarea ca un magnet. EMINESCU, N. 36. Cîte rele a adus estetica metafizică in priceperea unei opere de artă. GHEREA, ST. CR III, 110. Neliniștea metafizică, a necunoscutului îl îndreaptă. . . spre religie. LOVINESCU, C. IV, 122. Lichidarea teoriilor idealiste. . . și metafizice CONTEMP. 1953, nr. 342, 5/5. ♦ P. e x t. (Rar) Greu de înțeles; abstract. Cf. COSTINESCU. Spusele tale sînt prea metafizice pentru mintea crudă a copilului. LM. – Pl.: metafizici, -ce. – Din ngr. μεταφυσική, μεταφυσικός, lat. metaphysica, germ. Metaphysik, metaphysich, fr. métaphysique.