mâhnire sf [At: (a. 1648) GCR I, 133/35 / V: (reg) măcn~, mâg~ / Pl: ~ri / E: mâhni] 1 Întristare. 2 (Înv) Enervare. 3 (Bis; înv) Pocăire.

măcnire sf vz mâhnire

mâgnire sf vz mâhnire

mâhni vr [At: PSALT. HUR. 50^v/3, cf 120^v/1 / Pzi: ~nesc / E: nct] 1 A se întrista. 2 (Înv; cu determinări în genitiv sau udp „despre”, „asupra”) A se mânia. 3 (Bis; înv) A se pocăi.

MÎHNÍ, mîhnesc, vb. IV. Tranz. A pricinui cuiva o supărare; a întrista, a îndurera. Parc-aș plînge viața toată Dac-aș ști că te-am mîhnit. COȘBUC, P. I 178. Niciodată plecarea lui Gheorghe la școală nu mîhnise casa atît de adînc. VLAHUȚĂ, O. A. I 120. Laudele lor, desigur, m-ar mîhni peste măsură. EMINESCU, O. I 141. ♦ Refl. A se întrista, a deveni trist. Cic, auzind moș Nichifor de aceasta, cumplit s-ar fi mîhnit în sufletul său. CREANGĂ, P. 110. Toderică se mîhnea că n-are vin mai bun. NEGRUZZI, S. I 82.

MÎHNÍRE, mîhniri, s. f. Întristare; tristețe. Catrina sta cu buzele strînse... legănîndu-și, în umbletul rădvanului, amarele ei mîhniri. SADOVEANU, Z. C. 327. Avea multe cuvinte de mîhnire în ziua aceea. BASSARABESCU, S. N. 54. Scump suvenir de fericire, Cu.glasul tău de nălucire Alungi ades a mea mîhnire. ALECSANDRI, T. I 183.

A MÂHNÍ ~ésc tranz. A face să se mâhnească; a amărî; a întrista; a scârbi. /Orig. nec.

A SE MÂHNÍ mă ~ésc intranz. (despre persoane) A deveni trist; a simți o durere sufletească; a se amărî; a se întrista; a se scârbi. /Orig. nec.

mâhnì v. a (se) întrista foarte. [Origină necunoscută].

măhnésc (est) și mîhnésc (vest) v. tr. (vsl. *mahnonti, mahati, a agita, a vîntura; sîrb. mahnuti, mahati, bg. mahnuvam, rus. mahnútĭ, mahátĭ). Întristez adînc.

măhníre f. Întristare adîncă.

mîhnésc, V. măhnesc.

mâhnire s. f., g.-d. art. mâhnirii; pl. mâhniri

mâhnire s. f., g.-d. art. mâhnirii; pl. mâhniri

mâhníre s. f., g.-d. art. mâhnírii; pl. mâhníri

mâhni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mâhnesc, 3 sg. mâhnește, imperf. 1 mâhneam; conj. prez. 1 sg. să mâhnesc, 3 să mâhnească

mâhni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mâhnesc, imperf. 3 sg. mâhnea; conj. prez. 3 să mâhnească

mâhní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mâhnésc, imperf. 3 sg. mâhneá; conj. prez. 3 sg. și pl. mâhneáscă

mâhnesc, -neam 1 imp.

MÂHNÍRE s. 1. amărăciune, întristare, necaz, supărare, tristețe, (înv. și pop.) obidire, (pop.) obidă, (înv. și reg.) scârbă, (Transilv., Mold. și Bucov.) bănat, (înv.) mâhneală, mâhniciune, scârbie, (fig.) cătrănire. (Ți-a trecut ~?) 2. îndurerare, întristare, (fig.) rănire. (~ unei persoane.) 3. v. întristare. 4. v. posomoreală.

Mâhnire ≠ plăcere, veselie, voioșie

MÂHNÍ vb. 1. a (se) amărî, a (se) indispune, a (se) îndurera, a (se) întrista, a (se) necăji, a (se) supăra, (înv. și pop.) a (se) obidi, (înv. și reg.) a (se) scârbi, (înv.) a (se) oțărî, a (se) râvni, (fig.) a (se) cătrăni. (L-ai mâhnit pe tata cu vorbele tale.) 2. v. întrista. 3. v. posomorî.

MÎHNI vb. 1. a (se) amărî, a (se) indispune, a (se) îndurera, a (se) întrista, a (se) necăji, a (se) supăra, (înv. și pop.) a (se) obidi, (înv. și reg.) a (se) scîrbi, (înv.) a (se) oțărî, a (se) rîvni, (fig.) a (se) cătrăni. (L-ai ~ pe tata cu vorbele tale.) 2. a durea, a îndurera, a întrista, (înv.) a dosădi, (fig.) a răni. (Mă ~ ce-mi spui.) 3. a (se) întrista, a (se) posomorî, (înv.) a (se) tînji, (fig.) a (se) înnegura, a (se) înnora, a (se) întuneca, a (se) mohorî. (Ce te-ai ~ așa? Parcă ți s-au înecat corăbiile!)

MÎHNIRE s. 1. amărăciune, întristare, necaz, supărare, tristețe, (înv. și pop.) obidire, (pop.) obidă, (înv. și reg.) scîrbă, (Transilv., Mold. și Bucov.) bănat, (înv.) mîhneală, mîhniciune, scîrbie, (fig.) cătrănire. (Ți-a trecut ~?) 2. îndurerare, întristare, (fig.) rănire. (~ unei persoane.) 3. durere, întristare, (înv.) dosadă. (Ce ~ să aud una ca asta de la tine!) 4. întristare, posomoreală, tristețe, (rar) posăceală, (fig.) înnorare. (~ i se vedea pe față.)

mîhní (mâhnésc, mâhnít), vb. – 1. (Înv.) A îndepărta, a despărți: episcopul ce va fi negrijnic de biserică și se va mîhni de rugăciune (Pravila Mică). – 2. A întrista, a supăra, a apăsa. – Bg. mahnuvam „a despărți”, din sl. machati „a agita” (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Cihac, II, 182; Tiktin), cf. bg. maham „a agita”, sb. mahnuti „a mișca”. Sensul înv. al lui mîhni nu apare în dicționare. – Der. mîhneală, s. f. (înv., întristare, supărare, chin); mîhnicios, adj. (dureros, întristător); mîhniciune, s. f. (înv., chin).

MĂCNÍRE s. f. v. mîhnire.

MÎHNI vb. IV. R e f l. 1. A se indispune, a se supăra, a se amărî, a se întrista. Cătră tinre chemaiu cîndu mîhni-se înrima mea. PSALT. HUR. 50^v/3, cf. 120^v/1. Că să ești și păcătos, nu te mîhni, că milostiv lasie. . . aespuuoriui. coresi, ev. 5, cf. 78, 330. Să nu vă mâhniți și poporul să nu să mâhnească. DOSOFTEI, ap. GCR I, 259/17. Nu te mîhni, o Leone, că iată apa aproape iaste (a. 1692). GCR I, 299/22. Duca Vodă dacă au înțăles . . . s-au mîhnit. NECULCE, L. 63, cf. MAN. GÖTT. 8. Nu te mîhni pentru că soarele apune. MARCOVICI, D. 14/23, cf. 9/13. S-au mîhnit pentru această întîmplare. DRĂGHICI, R. 114/6. Nici mă mîhnesc pe cineva. PANN, E. I, 12/8. Pentru ce să te mîhnești ? NEGRUZZIi, S. I, 50. De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit. ALEXANDRESCU, O. I, 118. Auzind moș Nichifor de aceasta, cumplit s-ar fi mâhnit. CREANGĂ, P. 110. Cînd auzi Deianira una ca aceasta, se mîhni pînă în adîncul sufletului. ISPIRESCU, U. 77. Cînd arde satul și tu-n munte ești, Nu plîngi că ard ai tăi și te mîhnești. COȘBUC, P. II, 282. Nu te mîhni, că tot drag ne ești! C. PETRESCU, A. R. 54. El în suflet s-a mîhnit Și din gură a grăit. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ T r a n z. Teamă n-am, nice mă poate Veaste rea să mă mîhnească. DOSOFTEI, PS. 17/7. Socotind să nu-i mîhnească . . . au poroncit să nu se mai ivească acele cărți. N. COSTIN, LET. II, 95/9, cf. ANON. CAR. De Orest nu-mi pomeni. . . scoală-te, nu mă mîhni. BELDIMAN, O. 16/18. Eu viața toată aș da, Numai ca să poci afla Pătimirea ce-l mâhnește. PR. DRAM. 307. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. EMINESCU, O. I, 141. L-a mîhnit părăsirea din partea prietenilor. CARAGIALE, O. II, 255, cf. 276. Niciodată plecarea lui Gheorghe la școală nu mîhnise casa atît de adînc. VLAHUȚĂ, O. A. I, 120. Parc-aș plînge viața toată Dac-aș ști că te-am mîhnit. COȘBUC, P. I, 178. Cum d-a mîhnit pe mama Iara. DELAVRANCEA, H. T. 142. Preferă să-l mîhnească azi, decît să-l lase pe drumuri mai tîrziu. REBREANU, R. I, 256. Această întîmplare mîhni pe cuviosul nostru. STĂNOIU, C. I. 161. ♦ (Învechit, cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. „despre”, „asupra”) A se mînia. Nu osînditei munci să se mîhnească, că mai amar va fi. CORESI, EV. 214. Pentru aceasta s-au mîhnit inimile boierilor despre dînsul. NECULCE, LET. II, 415/28. Frică ne iaste să nu cumva să se mîhnească asupra ta. MINEIUL (1 776), 162^r2/25. ♦ (Învechit) A-i părea rău, a se căi; a se pocăi. Auzind propovedania lui Petru, să mîhniră întru inimă și să pocăiră și să botezară în credința lui H[risto]s. N. TEST. (1 648), 181^r/29. ◊ T r a n z. Și zeace a lunii aceștia aleasă sf[î]ntă va fi voauă, și să măhniți sufletele voastre și tot lucrul să nu faceți. BIBLIA (1 688), 118¹/13. – Prez. ind.: mîhnesc. – Etimologia necunoscută.

MÎHNÍRE s. f. Faptul de a (se) m î h n i și rezultatul lui; supărare, amărăciune, întristare, tristețe, (ieșit din uz) mîhniciune, (învechit, rar) mîhneală. Spartanii avea mâhnire multă pentru această, HERODOT (1 645), 490. Lucrurile ceale cu scîrbă ale ceștii vieți care aduc intristăciune și mîhnire (a. 1 648). GCR I, 133/35, cf. ST. LEX. 164^v/3, M. COSTIN, ap. GCR I, 205/23. Greul mîhnirii ce-i deateră cuvintele acealea. MINEIUL (1 776), 162^r1/20. Eu nu știam necazul, nu cunoșteam mîhnire. HELIADE, O. I, 166. Chibzuirile neîmplinite sau zădărnicite lasă după dînsele în inima noastră mîhniri. MARCOVICI, D. 8/15. Îți întoarsă mîhnirea în bucurie. GORJAN, I, 6/25. Cu mâhnire. . . se plînge. CONACHI, P. 267. Îi porunci să se tragă în episcopatul său, unde muri de mîhnire. BĂLCESCU, M. V. 406. Și de întîlnesc mâhnirea, eu rîd iar ea dispare. ALECSANDRI, T. II, 151. Binele ades vine pe urmele mîhnirei. ALEXANDRESCU, M. 3. Harap Alb ieșind plin de măhnire se duce în grajdiu. CREANGĂ, P. 233. S-a aflat cu mare mîhnire despre cele întîmplate. CARAGIALE, O. iII, 89. Aceasta va putea să-ți aline oarecum măhnirile. ISPIRESCU, L. .12. Mîhniri nedeslușite-i scapără în minte. PĂUN-PINCIO, P. 53. Se scoală-ntre dînșii Plin de mîhnire și ciudă. MURNU, I. 6. Avea multe cuvinte de mâhnire în ziua aceia. BASSARABESCU, S. N. 54. În sufletul meu, măhnirea neagră își făcea cuibar. SADOVEANU, O. II, 463, cf. id. Z. C. 327. Pogoară de undeva din cer o mîhnire adîncă și o tristețe adîncă. STANCU, R. A. III, 212. Mîhnirea omului, otrava vieții. ZANNE, P. VIII, 395. - Pl.: mîhniri. - Și: (regional) mîgníre (ALR II 3 704/836), măcníre (ib. 3 704/899) s. f. – V. mîhni.