12 definiții pentru jurător


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

JURĂTÓR, -OÁRE, jurători, -oare, s. m. și f. (înv.) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judiciare. – Jura + suf. -ător.

jurător, ~oare [At: LET. II, 313/30 / Pl: ~i, ~oare / E: jura + -ător] 1-2 smf, a (Persoană) care jură (1). 3-4 smf, a (Om) care este obișnuit să jure pentru orice. 5 smf (Trs; Buc; înv) Martor în fața judecății. 6 smf (Nob) Persoană care înjură. 7 smf (Înv; îs) ~ strâmb Sperjur.

JURĂTÓR, -OÁRE, jurători, -oare, s. m. și f. (Înv. și pop.) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judiciare. – Jura + suf. -ător.

JURĂTÓR, -OÁRE, jurători, -oare, s. m. și f. (Învechit) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judecătorești. Și-a cumpărat jurători, Și-a plătit judecători. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 5/2. Floricică, floricea, Mîndră, mîndruleana mea, Aș jura cu jurători C-ai purtat un car de flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440.

JURĂTÓR ~i m. înv. Persoană care depune mărturie sub un jurământ în fața unei instanțe judiciare. /a jura + suf. ~ător

jurătór m. Vechĭ. Martur care jura cu impricinatu. Megiașiĭ jurătorĭ (numițĭ uneorĭ și adeveritorĭ, tocmelnicĭ orĭ judecătorĭ) eraŭ judecătorĭ, ĭar hotărîrea lor era suverană (Gĭur. 1920, 41-42). V. lege.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

jurătór (înv.) s. m., pl. jurătóri

jurătoáre (înv.) s. f., g.-d. art. jurătoárei; pl. jurătoáre

jurătoáre s. f., g.-d. art. jurătoárei; pl. jurătoáre


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

JURĂTORI (< jur) subst. (La pl.) (În Evul Mediu în Țara Românească și Moldova) instituție juridică, derivată din obște, în care 6, 12, 24 sau 48 oameni aleși sau numiți, cercetează litigiul (civil sau penal) și expun domnului hotărârea lor, depunând jurământ; în caz că domnul nu era de acord cu hotărârea luată, trimitea alți j., de obicei în număr dublu.

Intrare: jurător
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • jurător
  • jurătorul
  • jurătoru‑
plural
  • jurători
  • jurătorii
genitiv-dativ singular
  • jurător
  • jurătorului
plural
  • jurători
  • jurătorilor
vocativ singular
  • jurătorule
  • jurătore
plural
  • jurătorilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

jurător jurătoare

  • 1. învechit Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judiciare.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX attach_file 2 exemple
    exemple
    • Și-a cumpărat jurători, Și-a plătit judecători. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 5/2.
      surse: DLRLC
    • Floricică, floricea, Mîndră, mîndruleana mea, Aș jura cu jurători C-ai purtat un car de flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Jura + sufix -ător.
    surse: DEX '09 DEX '98 NODEX