3 intrări

31 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

IMPUTÁRE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Imputație. – V. imputa.

IMPUTÁRE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Imputație. – V. imputa.

imputare sf [At: COD. VOR. 85/9 / V: (înv) îm~ / Pl: ~tări / E: imputa] 1 (Înv; îf îm~) Socotire. 2 (Reg; pex; îf îm~) Regretare a cheltuielilor făcute pentru pomenirea morților Si: imputație (2). 3 Reproș. 4 Blestem. 5 (Înv) Ceartă. 6 (Jur) Învinovățire. 7 (Fin) Stabilire a obligației de despăgubire ce revine cuiva, pentru o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi Si: imputație (7). 8 (Ccr) Sumă care trebuie plătită pentru o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi Si: imputație (8). 9 (Fin; Jur) Compensare a unei sume sau a unei pedepse cu altă sumă sau cu altă pedeapsă Si: imputație (9-10). 10 (Fin; îs) Justa ~ a cheltuielilor Utilizare a creditelor pentru destinația prevăzută în planul inițial.

IMPUTÁRE, imputări, s. f. 1. Acțiunea de a imputa și rezultatul ei; reproș, învinuire, mustrare. Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită și mînie. DUMITRIU, B. F. 51. Simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. REBREANU, P. S. 24. Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn ușor, de imputare, și-l gonea în casă. BASSARABESCU, V. 9. 2. Învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituției unde activează și pe care este obligat să o acopere.

IMPUTÁRE s.f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; imputație. [< imputa].

IMPUTÁRE ~ări f. 1) v. A IMPUTA. 2) Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire (pentru fapte sau vorbe reprobabile); reproș; bănuială; dojană; mustrare. [G.-D. imputării] /v. a imputa

imputare f. ceea ce se zice cuiva spre a-i însufla părere-de-rău sau rușine.

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.

imputa [At: TETRAEV. (1574), 206 / V: (înv) îm~ / Pzi: imput, (rar) ~tez / E: lat imputo, fr imputer, it imputare] 1 vi (Reg; îf îm~) A socoti. 2 vi (Reg; pex; îf îm~) A regreta cheltuielile făcute pentru pomenirea morților. 3-4 vtri A (i se) reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile Si: a blama, a certa, a dojeni, a învinui, a mustra, a ocărî. 5 vr (Înv) A se certa. 6 vt (Fin) A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. 7 (Fin) A trece (o sumă, o cheltuială, o datorie) în contul altei sume.

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. ◊ Refl. impers. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivită în cadrul funcției pe care o deține, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. – Variantă: (învechit și popular) împuta (RETEGANUL, P. IV 71, PANN, P. V. II 64) vb. I.

IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].

IMPUTÁ vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)

A IMPUTÁ impút tranz. 1) (acțiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproșa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputație. /<fr. imputer, lat. imputare

imputà v. 1. a atribui cuiva o faptă blamabilă; 2. a-și face imputări; 3. Jur. a întrebuința o plată la o datorie.

*impút și -éz, a v. tr. (lat. imputo, -putáre. V. cont, compút, deputat, reputațiune). Reproșez, mustru, atribuĭ cuĭva o greșeală și-ĭ fac observațiunĭ. Pun în socoteală: a imputa unuĭ soldat perderea unuĭ efect militar. V. împut 1.

imputațiúne f. (lat. im-putátio, -ónis). Acțiunea de a imputa. Reproș fundat orĭ nu. Acțiunea de a aplica exact o cheltuĭală în capitulu bugetuluĭ care ar trebui s’o suporte regular: falsele imputațiunĭ constitue viramente. – Și -áție și -áre.

1) împút, a v. intr. (lat. imputo, -áre. V. imput). Vechĭ. Mustru, reproșez: Iisus împuta orașelor. Vidin. Regret ce-am dăruit: îmĭ împut. V. refl. Mă cert, mă cĭorovăĭesc: nărodul se împuta cu Moĭsi.

arată toate definițiile

Intrare: imputare
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • imputare
  • imputarea
plural
  • imputări
  • imputările
genitiv-dativ singular
  • imputări
  • imputării
plural
  • imputări
  • imputărilor
vocativ singular
plural
Intrare: imputa
verb (VT3)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • imputa
  • imputare
  • imputat
  • imputatu‑
  • imputând
  • imputându‑
singular plural
  • impu
  • imputați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • imput
(să)
  • imput
  • imputam
  • imputai
  • imputasem
a II-a (tu)
  • impuți
(să)
  • impuți
  • imputai
  • imputași
  • imputaseși
a III-a (el, ea)
  • impu
(să)
  • impute
  • imputa
  • impută
  • imputase
plural I (noi)
  • imputăm
(să)
  • imputăm
  • imputam
  • imputarăm
  • imputaserăm
  • imputasem
a II-a (voi)
  • imputați
(să)
  • imputați
  • imputați
  • imputarăți
  • imputaserăți
  • imputaseți
a III-a (ei, ele)
  • impu
(să)
  • impute
  • imputau
  • imputa
  • imputaseră
verb (VT3)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • împuta
  • ‑mputa
  • împutare
  • ‑mputare
  • împutat
  • ‑mputat
  • împutatu‑
  • ‑mputatu‑
  • împutând
  • ‑mputând
  • împutându‑
  • ‑mputându‑
singular plural
  • împu
  • ‑mpu
  • împutați
  • ‑mputați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • împut
  • ‑mput
(să)
  • împut
  • ‑mput
  • împutam
  • ‑mputam
  • împutai
  • ‑mputai
  • împutasem
  • ‑mputasem
a II-a (tu)
  • împuți
  • ‑mpuți
(să)
  • împuți
  • ‑mpuți
  • împutai
  • ‑mputai
  • împutași
  • ‑mputași
  • împutaseși
  • ‑mputaseși
a III-a (el, ea)
  • împu
  • ‑mpu
(să)
  • împute
  • ‑mpute
  • împuta
  • ‑mputa
  • împută
  • ‑mpută
  • împutase
  • ‑mputase
plural I (noi)
  • împutăm
  • ‑mputăm
(să)
  • împutăm
  • ‑mputăm
  • împutam
  • ‑mputam
  • împutarăm
  • ‑mputarăm
  • împutaserăm
  • ‑mputaserăm
  • împutasem
  • ‑mputasem
a II-a (voi)
  • împutați
  • ‑mputați
(să)
  • împutați
  • ‑mputați
  • împutați
  • ‑mputați
  • împutarăți
  • ‑mputarăți
  • împutaserăți
  • ‑mputaserăți
  • împutaseți
  • ‑mputaseți
a III-a (ei, ele)
  • împu
  • ‑mpu
(să)
  • împute
  • ‑mpute
  • împutau
  • ‑mputau
  • împuta
  • ‑mputa
  • împutaseră
  • ‑mputaseră
Intrare: împutare
împutare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • împutare
  • ‑mputare
  • împutarea
  • ‑mputarea
plural
  • împutări
  • ‑mputări
  • împutările
  • ‑mputările
genitiv-dativ singular
  • împutări
  • ‑mputări
  • împutării
  • ‑mputării
plural
  • împutări
  • ‑mputări
  • împutărilor
  • ‑mputărilor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

imputare

  • 1. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei.
    exemple
    • Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită și mînie. DUMITRIU, B. F. 51.
      surse: DLRLC
    • Simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. REBREANU, P. S. 24.
      surse: DLRLC
    • Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn ușor, de imputare, și-l gonea în casă. BASSARABESCU, V. 9.
      surse: DLRLC
    • 1.1. concretizat Învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituției unde activează și pe care este obligat să o acopere.
      surse: DEX '09 DLRLC DN sinonime: imputație

etimologie:

  • vezi imputa
    surse: DEX '09 DEX '98 DN

imputa împutare împuta

  • 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: reproșa attach_file 2 exemple
    exemple
    • I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174.
      surse: DLRLC
    • Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330.
      surse: DLRLC
  • 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN

etimologie: