2 intrări
33 de definiții
din care- explicative (21)
- morfologice (7)
- relaționale (4)
- etimologice (1)
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
IMPUTARE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Imputație. – V. imputa.
IMPUTARE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Imputație. – V. imputa.
- sursa: DEX '96 (1996)
- adăugată de gall
- acțiuni
imputare sf [At: COD. VOR. 85/9 / V: (înv) îm~ / Pl: ~tări / E: imputa] 1 (Înv; îf îm~) Socotire. 2 (Reg; pex; îf îm~) Regretare a cheltuielilor făcute pentru pomenirea morților Si: imputație (2). 3 Reproș. 4 Blestem. 5 (Înv) Ceartă. 6 (Jur) Învinovățire. 7 (Fin) Stabilire a obligației de despăgubire ce revine cuiva, pentru o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi Si: imputație (7). 8 (Ccr) Sumă care trebuie plătită pentru o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi Si: imputație (8). 9 (Fin; Jur) Compensare a unei sume sau a unei pedepse cu altă sumă sau cu altă pedeapsă Si: imputație (9-10). 10 (Fin; îs) Justa ~ a cheltuielilor Utilizare a creditelor pentru destinația prevăzută în planul inițial.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
IMPUTARE, imputări, s. f. 1. Acțiunea de a imputa și rezultatul ei; reproș, învinuire, mustrare. Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită și mînie. DUMITRIU, B. F. 51. Simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. REBREANU, P. S. 24. Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn ușor, de imputare, și-l gonea în casă. BASSARABESCU, V. 9. 2. Învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituției unde activează și pe care este obligat să o acopere.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
IMPUTARE s.f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; imputație. [< imputa].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
IMPUTARE ~ări f. 1) v. A IMPUTA. 2) Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire (pentru fapte sau vorbe reprobabile); reproș; bănuială; dojană; mustrare. [G.-D. imputării] /v. a imputa
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
imputare f. ceea ce se zice cuiva spre a-i însufla părere-de-rău sau rușine.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
IMPUTA, imput, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
IMPUTA, imput, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.
- sursa: DEX '96 (1996)
- adăugată de gall
- acțiuni
imputa [At: TETRAEV. (1574), 206 / V: (înv) îm~ / Pzi: imput, (rar) ~tez / E: lat imputo, fr imputer, it imputare] 1 vi (Reg; îf îm~) A socoti. 2 vi (Reg; pex; îf îm~) A regreta cheltuielile făcute pentru pomenirea morților. 3-4 vtri A (i se) reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile Si: a blama, a certa, a dojeni, a învinui, a mustra, a ocărî. 5 vr (Înv) A se certa. 6 vt (Fin) A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. 7 (Fin) A trece (o sumă, o cheltuială, o datorie) în contul altei sume.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
împota v vz împuta
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
împuta v vz imputa
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
împutare sf vz imputare
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
IMPUTA, imput, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. ◊ Refl. impers. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivită în cadrul funcției pe care o deține, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. – Variantă: (învechit și popular) împuta (RETEGANUL, P. IV 71, PANN, P. V. II 64) vb. I.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎMPUTA vb. I v. imputa.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
IMPUTA vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urîte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. imput, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎMPUTA vb. I. v. imputa.
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
IMPUTA vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
A IMPUTA imput tranz. 1) (acțiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproșa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputație. /<fr. imputer, lat. imputare
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
imputà v. 1. a atribui cuiva o faptă blamabilă; 2. a-și face imputări; 3. Jur. a întrebuința o plată la o datorie.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
*impút și -éz, a -á v. tr. (lat. imputo, -putáre. V. cont, compút, deputat, reputațiune). Reproșez, mustru, atribuĭ cuĭva o greșeală și-ĭ fac observațiunĭ. Pun în socoteală: a imputa unuĭ soldat perderea unuĭ efect militar. V. împut 1.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
1) împút, a -á v. intr. (lat. imputo, -áre. V. imput). Vechĭ. Mustru, reproșez: Iisus împuta orașelor. Vidin. Regret ce-am dăruit: îmĭ împut. V. refl. Mă cert, mă cĭorovăĭesc: nărodul se împuta cu Moĭsi.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
împutáre f. Vechĭ. Împutăcĭune.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare morfologice
Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).
imputare s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
imputare s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
imputare s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
imputa (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. imput, 2 sg. impuți, 3 impută; conj. prez. 1 sg. să imput, 3 să impute
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
imputa (a ~) vb., ind. prez. 3 impută
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
imputa vb., ind. prez. 1 sg. imput, 3 sg. și pl. impută
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
imput, -tat prt.
- sursa: IVO-III (1941)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
Dicționare relaționale
Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).
IMPUTARE s. 1. v. reproș. 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
IMPUTARE s. 1. imputație, învinuire, reproș, vină, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) bănat, (înv.) pricină, prihană. (Nu merită nici o ~.) 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
IMPUTA vb. v. reproșa.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
IMPUTA vb. a reproșa, (prin Mold.) a(-i) bănui, (înv.) a prihăni.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare etimologice
Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.
imputa (imputat, imputat), vb. – 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
substantiv feminin (F113) Surse flexiune: DOR | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
substantiv feminin (F113) | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
verb (VT3) Surse flexiune: DOR | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)
|
|
|
| singular | plural | ||
|
| ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (tu) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (el, ea) |
| (să)
|
|
|
| ||
plural | I (noi) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (voi) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (ei, ele) |
| (să)
|
|
|
|
verb (VT3) | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)
|
|
|
| singular | plural | ||
|
| ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (tu) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (el, ea) |
| (să)
|
|
|
| ||
plural | I (noi) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (voi) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (ei, ele) |
| (să)
|
|
|
|
imputare, imputărisubstantiv feminin
- 1. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
- Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită și mînie. DUMITRIU, B. F. 51. DLRLC
- Simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. REBREANU, P. S. 24. DLRLC
- Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn ușor, de imputare, și-l gonea în casă. BASSARABESCU, V. 9. DLRLC
- 1.1. Învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituției unde activează și pe care este obligat să o acopere. DEX '09 DLRLC DNsinonime: imputație
-
etimologie:
- imputa DEX '09 DEX '98 DN
imputa, imputverb
- 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. DEX '09 DEX '98 DLRLC DNsinonime: reproșa
- I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. DLRLC
- Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. DLRLC
-
- 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
etimologie:
- imputer DEX '09 DEX '98 DN
- imputare DEX '09 DEX '98 DN