2 intrări

33 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

IMPUTARE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Imputație. – V. imputa.

IMPUTARE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Imputație. – V. imputa.

imputare sf [At: COD. VOR. 85/9 / V: (înv) îm~ / Pl: ~tări / E: imputa] 1 (Înv; îf îm~) Socotire. 2 (Reg; pex; îf îm~) Regretare a cheltuielilor făcute pentru pomenirea morților Si: imputație (2). 3 Reproș. 4 Blestem. 5 (Înv) Ceartă. 6 (Jur) Învinovățire. 7 (Fin) Stabilire a obligației de despăgubire ce revine cuiva, pentru o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi Si: imputație (7). 8 (Ccr) Sumă care trebuie plătită pentru o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi Si: imputație (8). 9 (Fin; Jur) Compensare a unei sume sau a unei pedepse cu altă sumă sau cu altă pedeapsă Si: imputație (9-10). 10 (Fin; îs) Justa ~ a cheltuielilor Utilizare a creditelor pentru destinația prevăzută în planul inițial.

IMPUTARE, imputări, s. f. 1. Acțiunea de a imputa și rezultatul ei; reproș, învinuire, mustrare. Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită și mînie. DUMITRIU, B. F. 51. Simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. REBREANU, P. S. 24. Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn ușor, de imputare, și-l gonea în casă. BASSARABESCU, V. 9. 2. Învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituției unde activează și pe care este obligat să o acopere.

IMPUTARE s.f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; imputație. [< imputa].

IMPUTARE ~ări f. 1) v. A IMPUTA. 2) Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire (pentru fapte sau vorbe reprobabile); reproș; bănuială; dojană; mustrare. [G.-D. imputării] /v. a imputa

imputare f. ceea ce se zice cuiva spre a-i însufla părere-de-rău sau rușine.

IMPUTA, imput, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.

IMPUTA, imput, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.

imputa [At: TETRAEV. (1574), 206 / V: (înv) îm~ / Pzi: imput, (rar) ~tez / E: lat imputo, fr imputer, it imputare] 1 vi (Reg; îf îm~) A socoti. 2 vi (Reg; pex; îf îm~) A regreta cheltuielile făcute pentru pomenirea morților. 3-4 vtri A (i se) reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile Si: a blama, a certa, a dojeni, a învinui, a mustra, a ocărî. 5 vr (Înv) A se certa. 6 vt (Fin) A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. 7 (Fin) A trece (o sumă, o cheltuială, o datorie) în contul altei sume.

IMPUTA, imput, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. ◊ Refl. impers. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivită în cadrul funcției pe care o deține, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. – Variantă: (învechit și popular) împuta (RETEGANUL, P. IV 71, PANN, P. V. II 64) vb. I.

IMPUTA vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urîte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. imput, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].

IMPUTA vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)

A IMPUTA imput tranz. 1) (acțiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproșa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputație. /<fr. imputer, lat. imputare

imputà v. 1. a atribui cuiva o faptă blamabilă; 2. a-și face imputări; 3. Jur. a întrebuința o plată la o datorie.

*impút și -éz, a v. tr. (lat. imputo, -putáre. V. cont, compút, deputat, reputațiune). Reproșez, mustru, atribuĭ cuĭva o greșeală și-ĭ fac observațiunĭ. Pun în socoteală: a imputa unuĭ soldat perderea unuĭ efect militar. V. împut 1.

1) împút, a v. intr. (lat. imputo, -áre. V. imput). Vechĭ. Mustru, reproșez: Iisus împuta orașelor. Vidin. Regret ce-am dăruit: îmĭ împut. V. refl. Mă cert, mă cĭorovăĭesc: nărodul se împuta cu Moĭsi.

împutáre f. Vechĭ. Împutăcĭune.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

imputare s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări

imputare s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări

imputare s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări

imputa (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. imput, 2 sg. impuți, 3 impu; conj. prez. 1 sg. să imput, 3 să impute

imputa (a ~) vb., ind. prez. 3 impu

imputa vb., ind. prez. 1 sg. imput, 3 sg. și pl. impu

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

IMPUTARE s. 1. v. reproș. 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)

IMPUTARE s. 1. imputație, învinuire, reproș, vină, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) bănat, (înv.) pricină, prihană. (Nu merită nici o ~.) 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)

IMPUTA vb. a reproșa, (prin Mold.) a(-i) bănui, (înv.) a prihăni.

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

imputa (imputat, imputat), vb.1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer.Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).

Intrare: imputare
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • imputare
  • imputarea
plural
  • imputări
  • imputările
genitiv-dativ singular
  • imputări
  • imputării
plural
  • imputări
  • imputărilor
vocativ singular
plural
împutare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • împutare
  • ‑mputare
  • împutarea
  • ‑mputarea
plural
  • împutări
  • ‑mputări
  • împutările
  • ‑mputările
genitiv-dativ singular
  • împutări
  • ‑mputări
  • împutării
  • ‑mputării
plural
  • împutări
  • ‑mputări
  • împutărilor
  • ‑mputărilor
vocativ singular
plural
Intrare: imputa
verb (VT3)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • imputa
  • imputare
  • imputat
  • imputatu‑
  • imputând
  • imputându‑
singular plural
  • impu
  • imputați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • imput
(să)
  • imput
  • imputam
  • imputai
  • imputasem
a II-a (tu)
  • impuți
(să)
  • impuți
  • imputai
  • imputași
  • imputaseși
a III-a (el, ea)
  • impu
(să)
  • impute
  • imputa
  • impută
  • imputase
plural I (noi)
  • imputăm
(să)
  • imputăm
  • imputam
  • imputarăm
  • imputaserăm
  • imputasem
a II-a (voi)
  • imputați
(să)
  • imputați
  • imputați
  • imputarăți
  • imputaserăți
  • imputaseți
a III-a (ei, ele)
  • impu
(să)
  • impute
  • imputau
  • imputa
  • imputaseră
verb (VT3)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • împuta
  • ‑mputa
  • împutare
  • ‑mputare
  • împutat
  • ‑mputat
  • împutatu‑
  • ‑mputatu‑
  • împutând
  • ‑mputând
  • împutându‑
  • ‑mputându‑
singular plural
  • împu
  • ‑mpu
  • împutați
  • ‑mputați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • împut
  • ‑mput
(să)
  • împut
  • ‑mput
  • împutam
  • ‑mputam
  • împutai
  • ‑mputai
  • împutasem
  • ‑mputasem
a II-a (tu)
  • împuți
  • ‑mpuți
(să)
  • împuți
  • ‑mpuți
  • împutai
  • ‑mputai
  • împutași
  • ‑mputași
  • împutaseși
  • ‑mputaseși
a III-a (el, ea)
  • împu
  • ‑mpu
(să)
  • împute
  • ‑mpute
  • împuta
  • ‑mputa
  • împută
  • ‑mpută
  • împutase
  • ‑mputase
plural I (noi)
  • împutăm
  • ‑mputăm
(să)
  • împutăm
  • ‑mputăm
  • împutam
  • ‑mputam
  • împutarăm
  • ‑mputarăm
  • împutaserăm
  • ‑mputaserăm
  • împutasem
  • ‑mputasem
a II-a (voi)
  • împutați
  • ‑mputați
(să)
  • împutați
  • ‑mputați
  • împutați
  • ‑mputați
  • împutarăți
  • ‑mputarăți
  • împutaserăți
  • ‑mputaserăți
  • împutaseți
  • ‑mputaseți
a III-a (ei, ele)
  • împu
  • ‑mpu
(să)
  • împute
  • ‑mpute
  • împutau
  • ‑mputau
  • împuta
  • ‑mputa
  • împutaseră
  • ‑mputaseră
împota
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

imputare, imputărisubstantiv feminin

  • 1. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită și mînie. DUMITRIU, B. F. 51. DLRLC
    • format_quote Simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. REBREANU, P. S. 24. DLRLC
    • format_quote Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn ușor, de imputare, și-l gonea în casă. BASSARABESCU, V. 9. DLRLC
    • 1.1. concretizat Învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituției unde activează și pe care este obligat să o acopere. DEX '09 DLRLC DN
      sinonime: imputație
etimologie:
  • vezi imputa DEX '09 DEX '98 DN

imputa, imputverb

  • 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    sinonime: reproșa
    • format_quote I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. DLRLC
    • format_quote Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. DLRLC
  • 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.