12 definiții pentru imputare


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

imputare sf [At: COD. VOR. 85/9 / V: (înv) îm~ / Pl: ~tări / E: imputa] 1 (Înv; îf îm~) Socotire. 2 (Reg; pex; îf îm~) Regretare a cheltuielilor făcute pentru pomenirea morților Si: imputație (2). 3 Reproș. 4 Blestem. 5 (Înv) Ceartă. 6 (Jur) Învinovățire. 7 (Fin) Stabilire a obligației de despăgubire ce revine cuiva, pentru o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi Si: imputație (7). 8 (Ccr) Sumă care trebuie plătită pentru o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi Si: imputație (8). 9 (Fin; Jur) Compensare a unei sume sau a unei pedepse cu altă sumă sau cu altă pedeapsă Si: imputație (9-10). 10 (Fin; îs) Justa ~ a cheltuielilor Utilizare a creditelor pentru destinația prevăzută în planul inițial.

IMPUTÁRE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Imputație. – V. imputa.

IMPUTÁRE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Imputație. – V. imputa.

IMPUTÁRE, imputări, s. f. 1. Acțiunea de a imputa și rezultatul ei; reproș, învinuire, mustrare. Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită și mînie. DUMITRIU, B. F. 51. Simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. REBREANU, P. S. 24. Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn ușor, de imputare, și-l gonea în casă. BASSARABESCU, V. 9. 2. Învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituției unde activează și pe care este obligat să o acopere.

IMPUTÁRE s.f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; imputație. [< imputa].

IMPUTÁRE ~ări f. 1) v. A IMPUTA. 2) Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire (pentru fapte sau vorbe reprobabile); reproș; bănuială; dojană; mustrare. [G.-D. imputării] /v. a imputa

imputare f. ceea ce se zice cuiva spre a-i însufla părere-de-rău sau rușine.

împutare sf vz imputare

imputațiúne f. (lat. im-putátio, -ónis). Acțiunea de a imputa. Reproș fundat orĭ nu. Acțiunea de a aplica exact o cheltuĭală în capitulu bugetuluĭ care ar trebui s’o suporte regular: falsele imputațiunĭ constitue viramente. – Și -áție și -áre.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

imputáre s. f., g.-d. art. imputắrii; pl. imputắri

imputáre s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

IMPUTÁRE s. 1. v. reproș. 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)

IMPUTARE s. 1. imputație, învinuire, reproș, vină, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) bănat, (înv.) pricină, prihană. (Nu merită nici o ~.) 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)

Intrare: imputare
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • imputare
  • imputarea
plural
  • imputări
  • imputările
genitiv-dativ singular
  • imputări
  • imputării
plural
  • imputări
  • imputărilor
vocativ singular
plural

imputare

  • 1. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: dojană mustrare reproș învinuire 3 exemple
    exemple
    • Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită și mînie. DUMITRIU, B. F. 51.
      surse: DLRLC
    • Simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. REBREANU, P. S. 24.
      surse: DLRLC
    • Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn ușor, de imputare, și-l gonea în casă. BASSARABESCU, V. 9.
      surse: DLRLC
    • 1.1. concretizat Învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituției unde activează și pe care este obligat să o acopere.
      surse: DEX '09 DLRLC DN sinonime: imputație

etimologie:

  • vezi imputa
    surse: DEX '09 DEX '98 DN