IMPUTARE, imputări, s. f. 1. Acțiunea de a imputa și rezultatul ei; reproș, învinuire, mustrare. Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită și mînie. DUMITRIU, B. F. 51. Simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. REBREANU, P. S. 24. Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn ușor, de imputare, și-l gonea în casă. BASSARABESCU, V. 9. 2. Învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituției unde activează și pe care este obligat să o acopere.