huc [At: VICIU, GL. / Pl: ~uri, huci / E: cf buc³] 1 sn Gunoi provenit din fân mărunt și fărâmițat, bucățele de lemn și așchii de la tăiat lemne, pleavă de la vânturatul semințelor, nuiele, vreascuri mici Cf bucluc, gogleze, goz, gunoi. 2 sm (Mar) Arbust. 3 sm Tufa. 4 av Chiar. 5 av (Îlav) Tot ~ Peste tot. 6 av (Îal) Chiar tot. 7 av (Îal) De tot.

huc (reg.) s. n., pl. hucuri

huc (reg.) s. n., pl. hucuri

huc s. n., pl. hucuri

huc (nu: hook)

huc, hucuri, s.n. (reg.) Rămășiță, brac, gunoi, bucluc, gogleze, goz, huimată.

huc, (hucurel, huculuc, huculeț, hucuină), adv. – (reg.) Tot, toată, toți, toate. În expr. tot huc, întărește pron. nehot. tot: „Dar or zinit tâlharii, pribegii, șî or furat oile tăte huc” (Papahagi, 1925: 125). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. – Cf. buc (< alb. byk) (MDA).

huc, (hucurel, huculuc, huculeț, hucuina), adv. – Tot, toată, toți, toate. În expr. tot huc, întărește pron. nehot. tot: „Dar or zinit tâlharii, pribegii, șî or furat oile tăte huc” (Papahagi 1925: 125). – Cf. buc (< alb. byk) (MDA).

HUC subst., mold. ard. „resturi, pleavă” (DLR). 1. – V., mold., act.; Hucul (Sur XV); Gh., căpitan (Băl III). 2. Cf. Huche (Mar 172) prob. < vb. a huchi < a hupi „a flămînzi” (DLR).