gurgui sn [At: CANTEMIR, IST. 287 / Pl: ~e / E: cf lat gurgulio] 1 Partea mai strâmtă, în formă de cioc, de la gura ulciorului. 2 Vârful sânului Cf sfârc, mamelon. 3 Partea din vârf a opincii, strânsă cu nojițe. 4 Vârful unui deal sau al unui munte. 5 (Îe) A lua pe (cineva) în (pe) ~ A alunga (pe cineva). 6 (Îae) A bate pe cineva.

gurgui v vz grunguni

GURGUI, gurguie, s. n. 1. Partea dinainte a opincii, strînsă cu o curelușă și formînd vîrful sau moțul. Ciobanul îl repezi cu gurguiul opincii. CAMILAR, T. 227. Scuipă printre dinți, pînă peste gurguiul opincilor lui Bedreag. HOGAȘ, M. N. 199. 2. Partea în formă de cioc de la gura unui ulcior. Să sorb și eu o gură de apă pe gurguiul ulciorului, că mult țîșnește din el boabe ca de mărgăritar. DELAVRANCEA, V. V. 12. 3. Vîrful sînului. Brava, ai bune gurguie, are să le poată ușor apuca duduița iast’ mare. CONTEMPORANUL, IV_I 393. 4. Vîrful unui deal, al unui munte. Muntele, namilă naltă, Căpățînoasă, cu creasta de cremene... își saltă-n tărie gurguiele gemene. DEȘLIU, G. 26.

GURGUI ~ie n. 1) Parte în formă de cioc de la gura unor vase (care înlesnește turnarea unui lichid). 2) Vârf al opincii, strâns cu curelușă. 3) Vârf al mamelei; mamelon; sfârc. 4) Creastă a unui deal sau a unui munte. /cf. lat. gurgulio

grongăni v vz grunguni

grongoi v vz grunguni

gruguni v vz grunguni

grungăni v vz grunguni

grunguni vi [At: H I, 365 / V: (reg) grongăni^[1], grongoi, gruguni, ~găni, ~ura, ~uri, gruni, gugăi², gugui, guguli², guguri, gungăni², gunguni², gungura², gunguri², gurgui, gurguni, gurlui, gurui / Pzi: 3 grungune și ~nește / E: fo] (Reg) 1 (D. porumbei) A scoate sunete caracteristice speciei. 2 (D. porci) A grohăi. corectat(ă)

grungura v vz grunguni

grunguri v vz grunguni

gruni v vz grunguni

gugăi² v vz grunguni

gugui v vz grunguni

guguli² v vz grunguni

guguri v vz grunguni

gungăni² v vz grunguni

gunguni² v vz grunguni

gungura² v vz grunguni

gunguri² v vz grunguni

gurguni v vz grunguni

gurlui¹ v vz grunguni

gurui v vz grunguni

gurgui (vârf) s. n., pl. gurguie

gurgui (vârf) s. n., pl. gurguie

gurgui s. n., pl. gurguie

gurgui, pl. gurguie

gurlui (a ~) vb., ind. prez. 3 gurluie, imperf. 3 pl. gurluiau; conj. prez. 3 să gurluie

gurgui (gurguie), s. n. – 1. Sfîrc, mamelon. – 2. Gaura de la gura urciorului. – 3. Cioc de urcior. – 4. Vîrf, culme. – Var. gurgoi, gîrgoi, gurgun, gurzui, gurlui. – Mr. gurgul’u. Creație expresivă, bazată pe gog „obiect rotund”, cu r infix, cf. gorgoană, gorgoase, provenind din aceeași rădăcină. Sensul de „obiect rotund” este comun tuturor uzurilor sale; cel de al doilea se explică prin faptul că gura urciorului tipic se află deasupra unui cioc care imită sfîrcul sînului (explicație dată de dicționare, de „gît de urcior” nu este exactă). Legătura cu lat. gurgullus (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 284) sau gurgulio (REW 3922; DAR; Pascu, I, 196) pare mai curînd șocantă decît sigură. Mr. a păstrat, alături de sensul de „cioc de urcior” și pe acela de bulgăre, obiect rotund, care a trecut în ngr. γϰουργϰούλια „cartofi” (Höeg 149). – Der. gurguia, vb. (a ascuți; refl., a se urca, a se înălța; refl., a ieși în evidență; refl., a se împăuna); gurguța, vb. refl. (a se înfoia), cu suf. expresiv -ța sau -ți, cf. cocoța.

GURGUI (17 B I 383), < subst.

GURGUI s. 1. (pop.) țâță. (~ul urciorului.) 2. v. mamelon.

GURGUI s. 1. (pop.) țîță. (~ urciorului.) 2. (ANAT.) mamelon, sfîrc. (~ sînului.)

GRUNGUNI vb. a gurlui, (reg.) a gongoni, a turui. (Porumbeii ~.)

GRUNGUNI vb. a gurlui, (reg.) a gongoni, a turui. (Porumbeii ~.)

gurgúi, s.n. v. gurgoi.

grunguni vb. IV (reg.) 1. (despre porumbei) a produce sunetul caracteristic speciei; a gânguri, a gunguri. 2. (despre porci) a grohăi.