GURGUI, gurguie, s. n. 1. Partea dinainte a opincii, strînsă cu o curelușă și formînd vîrful sau moțul. Ciobanul îl repezi cu gurguiul opincii. CAMILAR, T. 227. Scuipă printre dinți, pînă peste gurguiul opincilor lui Bedreag. HOGAȘ, M. N. 199. 2. Partea în formă de cioc de la gura unui ulcior. Să sorb și eu o gură de apă pe gurguiul ulciorului, că mult țîșnește din el boabe ca de mărgăritar. DELAVRANCEA, V. V. 12. 3. Vîrful sînului. Brava, ai bune gurguie, are să le poată ușor apuca duduița iast’ mare. CONTEMPORANUL, IV_I 393. 4. Vîrful unui deal, al unui munte. Muntele, namilă naltă, Căpățînoasă, cu creasta de cremene... își saltă-n tărie gurguiele gemene. DEȘLIU, G. 26.