greșit^[1], ~ă [At: PSALT. SCH. 234 / Pl: ~iți, ~e / E: greși] 1-2 smf, a (Persoană) care a comis o greșeală. 3 a (D. oameni) Care s-a înșelat. 4 a (D. lovituri) Care nu a nimerit ținta, obiectivul ochit. 5 a (D. lucru) Care nu a fost executat bine. 6 a (D. obiecte) Care a fost pus în alt loc decât trebuia. 7 (D. lucruri) Care a fost luat drept altceva Si: confundat, încurcat. 8 a (D. oameni) Care s-a rătăcit pe drum, pe cale. 9 a Care a devenit vinovat față de cineva. 10 a (D. oameni și d. acțiunile lor) Care a făcut un rău sau un neajuns cuiva 11 a Care a păcătuit. 12 a (Reg; d. fecioare, rar, d. femei) Care a avut raporturi sexuale în afara căsătoriei (rămânând însărcinată). 13 a (D. teorii, ipoteze etc.) Eronat. corectat(ă)

GREȘIT, -Ă, greșiți, -te, adj. 1. Făcut cum nu trebuie, care nu-i bine; care are greșeli, care nu-i cel bun sau cel adevărat; incorect. Cuvînt greșit. Calcul greșit. Adresă greșită. Părere greșită. ◊ (Adverbial) A croit haina greșit. A calculat greșit. ▭ Ai numărat dumneata la București greșit [lăzile], sau ți le-or fi furat pe drum. DUMITRIU, N. 260. 2. Care a făcut o greșeală, vinovat de o greșeală. Moș Căpățînă, cunoscîndu-se greșit, mușca tăcut din mămăligă și din caș, sorbind zăr cu lingura cea roșie și scurtă-n coadă. HOGAȘ, M. N. 197.

greșit a. 1. eronat: socoteală greșită; 2. culpabil.

greșít, -ă adj. Inexact, fals, care e greșit: socoteală greșită. În eroare, care a greșit: eștĭ greșit dacă crezĭ așa. Vechĭ. Care a păcătuit, a făcut răŭ: Și ne ĭartă noŭă greșelile noastre, precum și noĭ ĭertăm greșiților noștri (Tatăl nostru). Adv. Fals, inexact: a calcula greșit.

greși^[1] [At: COD. VOR. 66/10 / Pzi: ~șesc / E: vsl грєщити] 1 vt A comite o greșeală. 2 vr (Pex ) A se înșela. 3 vt A nu nimeri ținta, obiectivul ochit Si: a da greș. 4 vt A face ceva rău. 5 vt A pune la loc greșit. 6 A lua un lucru drept altul Si: a confunda, a încurca. 7 vi (Îlv) A ~ drumul sau calea A se rătăci. 8 vi A se face vinovat de ceva față de cineva. 9 vi A face cuiva un rău, un neajuns. 10 vi A păcătui. 11 vr (Reg; d. fecioare sau, rar, femei) A avea raporturi sexuale în afara căsătoriei (și a rămâne însărcinată). corectat(ă)

GREȘI, greșesc, vb. IV. 1. Intranz. A face o greșeală, a comite o eroare; p. ext. a se înșela (din nepricepere sau fără voie). Ascultă-mă și de astă dată și nu vei greși. ISPIRESCU, L. 21. Văd și eu că am greșit, de-am ponegrit-o așa de tare. CREANGĂ, P. 134. Cine-ntreabă nu greșește. ♦ A nu nimeri ținta, a da greș. Potira-l urmărea, Potiră arnăuțească Cu iarbă vînătorească, Unde-a da, să nu greșească! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Tranz. A greșit ținta. ♦ Refl. (Popular) A face ce n-ar fi vrut să facă (din nebăgare de seamă, cedînd unei impulsii momentane). Fata cea mică se greși într-o zi și spuse surorilor cum argatul care le da flori se roșește ca o sfeclă cînd vine înaintea lor, și cum este de curățel. ISPIRESCU, L. 234. S-o fiarbă tare cu luare-aminte ca nu cumva să deie-n foc sau să se greșească ca să guste să vadă cum îi borșul. SBIERA, P. 119. 2. Tranz. A face rău, a executa greșit (ceva), a nu izbuti să facă bine (ceva). A greșit socotelile. Croitorul mi-a greșit haina. ▭ Ioana le recita fără să greșească nici o vorbă. La TDRG. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca. A greși adresa. ▭ A greșit răvașile; în loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz. NEGRUZZI, S. I 24. ♦ (Complementul este «drumul», «calea») A rătăci drumul, a apuca alt drum decît cel bun. Mă opresc, căci mi se pare că iar am greșit calea. ODOBESCU, S. III 60. Iovan Iorgovan... Nainte mergea, De Cerna-și uita, Drumul că greșea Și se rătăcea. TEODORESCU, P. P. 418. 3. Tranz. A se face vinovat cu ceva față de cineva, a face cuiva un rău. Vai de mine... Dar ce v-am greșit eu, oameni buni? ALECSANDRI, T. I 400. Spune-mi ce ți-am greșit eu, De mă muncești așa rău? CONACHI, P. 205. Mă urăști fără vină, Că nimic nu ți-am greșit. HODOȘ, P. P. 97. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Dacă greșesc cu ceva și am făcut rău, pe mine pedepsește-mă. DUMITRIU, N. 121. Aș vrea... să-i întreb ce au cu mine, cu ce le-am greșit? La TDRG. ♦ (În vorbirea celor credincioși; întrebuințat absolut sau determinat prin «înaintea lui dumnezeu») A păcătui. Nu știu ce să mai zic și despre dumnezeu, ca să nu greșesc. Pesemne c-a ajuns și el în mintea copiilor. CREANGĂ, P. 317. Nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui dumnezeu. id. ib. 234.

A GREȘI ~esc 1. intranz. 1) A face o greșeală; a încălca anumite norme, principii. 2) A comite un păcat; a păcătui. 2. tranz. 1) A face să conțină o greșeală (sau mai multe). ~ problema. 2) (adrese, drumuri etc.) A lua drept altul. /<sl. grĕšiti

greșì v. 1. a nu nemeri: a greșit adresa; 2. a păcătui: nu mai greșiți! 3. a se înșela (în vorbă sau în calcul). [Slav. GRĬEȘITI, a rătăci; a păcătui].

greșésc v. tr. (vsl. grĕšiti, d. grĕhŭ, păcat, crimă; sîrb. grešiti, bg. grĕšy, rus. grĕšitĭ). Păcătuĭesc, calc o lege, o regulă: a greși contra religiuniĭ, contra legiĭ civile, contra regulelor arteĭ, contra bunuluĭ simț. Mă înșel în calcul, în mers, în vorbă: a greși un calcul, un drum, o frază, o mișcare.

+greșit (bis.) s. m., pl. greșiți (Iertăm greșiților noștri.)

greși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. greșesc, 3 sg. greșește, imperf. 1 greșeam; conj. prez. 1 sg. să greșesc, 3 să greșească

greși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. greșesc, imperf. 3 sg. greșea; conj. prez. 3 să greșească

greși vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. greșesc, imperf. 3 sg. greșea; conj. prez. 3 sg. și pl. greșească

greși (conj. greșească)

GREȘIT adj. v. culpabil, vinovat.

GREȘIT adj., adv. 1. adj. v. rău. 2. adv. v. rău. 3. adj. eronat, fals, incorect, inexact, neadevărat, (înv. și reg.) smintit. (Rezultat ~ al unui calcul; calcul ~.) 4. adj. v. fals. 5. adj. v. inexact. 6. adj. v. incorect. 7. adj., adv. defectuos, incorect, necorect, prost, rău, (fig.) stricat. (O pronunțare ~; vorbește ~ românește.)

greșit adj. v. CULPABIL. VINOVAT.

GREȘIT adj., adv. 1. adj. rău. (Deprinderi ~.) 2. adv. nepotrivit, rău. (N-ar fi ~ să...) 3. adj. eronat, fals, incorect, inexact, neadevărat, (înv. și reg.) smintit. (Rezultat ~ al unui calcul; calcul ~.) 4. adj. eronat, fals, inexact, neexact, nefondat, neîntemeiat, (înv. fig.) rătăcit. (Știre, părere ~.) 5. adj. eronat, inexact, (rar fig.) strîmb. (O înțelegere ~ a lucrurilor.) 6. adj. eronat, impropriu, incorect. (Exprimare ~.) 7. adj., adv. defectuos, incorect, necorect, prost, rău, (fig.) stricat. (O pronunțare ~; vorbește ~ românește.)

Greșit ≠ corect, drept, exact, just, precis

GREȘI vb. 1. v. păcătui. 2. v. înșela. 3. v. rătăci. 4. v. confunda.

GREȘI vb. 1. a păcătui, (înv. și reg.) a scăpăta, a (se) sminti, (înv.) a se săblăzni, (înv. fig.) a se luneca. (Am ~ grav față de tine.) 2. a se înșela. (A ~ în privința lui.) 3. a rătăci, (înv.) a sminti. (A ~ drumul.) 4. a confunda, a încurca. (A ~ ușile.)

greși (greșesc, greșit), vb. – 1. A păcătui. – 2. A face rău, a face o faptă rea, a vătăma. – 3. Despre femei, a cădea în păcat. – 4. A se înșela, a greși. – Var. (înv.) agreși. Mr. agîrșescu, megl. grișos. Sl. grĕšiti (Miklosich, Lexicon, 147; Cihac, II, 128; DAR), cf. bg. grešŭ, sb. grešiti, rus. grešiti. – Der. greș, s. n. (greșeală; păcat; înșelare, abatere; brazdă greșită; aguridă), din sb. greš (Bogrea, Dacor., IV, 822; din sl. grĕchŭ „păcat”, după Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 147 și Cihac, II, 128; postverbal de la greși, după întrebuințare reprezintă un cuvînt diferit, provenind din lat. *agretius); greșeală, s. f. (faptă care constituie o abatere de la adevăr; păcat; înșelare; defect), cu suf. -eală; greșitor, s. m. (înv., delicvent); negreșit, adv. (cu siguranță, fără îndoială); preagreși, vb. (înv., a păcătui), pe baza sl. prĕgrĕšiti.

GREȘIT, Tanasie post (D Buc), < vb. a greși. Greșiță, R. (AO XIII 155).

ERRARE HUMANUM EST (lat.) a greși e omenește – Proverb latin pus în circulație de Cicero, în „Philippica”, 12, 2 sub forma: „Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errare perseverare” („Orice om poate greși, numai prostul stăruie în greșeală”).

Errare humanum est (lat. „A greși e omenește'”) – adesea cu completarea: perseverare diabolicum (a persevera în greșeală e diabolic). – Adagiu foarte vechi căci îl găsim sub diverse forme și la tragicii greci (de exemplu în Antigona lui Sofocle). E de obicei invocat ca scuză, sau pentru a explica o greșeală, o neglijență etc. Dictonul latin, atît de des întrebuințat, își trage originea din lucrarea retorului Seneca, intitulată Controversiae (IV, 3), unde se găsesc vorbele: „humanum est errare”. Mai înainte, Cicero, vestitul orator roman, în a 12-a Philippică împotriva lui Antoniu (paragr. Il), formulase aceeași idee, dar cu alte cuvinte: „Cuiusvis hominis est errare” (oricărui om i se întîmplă să greșească) și mai departe: „Nullius, nisi insipientis, in errare perseverare” (dar numai nebunul perseverează în greșeală). În romanul Pe muche de cuțit de M. Beniuc, găsim: "Nu era de acord cu dictonul latinesc: Errare humanum est și spunea că omul poate și trebuie să nu greșească... (pag. 499). LIT.

Peccare licet nemini (lat. „Nimănui nu-i îngăduit să greșească”) – Cicero, Paradoxa (III, 1) – În nici un mod, indiferent de situație, rang, poziție socială, n-ai voie să greșești. Greșeala nu-i permisă nici celor de bună-credință – adică celor care n-au știut că săvîrșesc o faptă pedepsită de lege sau de morală. Vezi: „Errare humanum est” și „To err is human”. LIT.

To err is human, to forgive divine (engl. „A greși e omenesc, a ierta e dumnezeiesc”. – Alex, Pope, Eseu despre critică (III, 325). E o replică dată dictonului latin Errare humanum est (vezi). Dictonul spune în continuare că a persevera în greșeală e diabolic. Poetul englez Pope, influențat de doctrina optimistă a lui Leibnitz, susține că a ierta greșelile e o faptă dumnezeiască. Voltaire, în Discurs despre om (II), face și el o recomandare apropiată ca idee: Aime la vérité, mais pardonne à l’erreur. (Iubește adevărul, dar iartă greșeala). LIT.