ghioacă⁴ sf vz ghioca^[1] modificată

ghioacă² sf vz ghioagă

ghioacă³ sf vz ghioc

ghioacă¹ sf vz găoace

ghioacă f. V. găoace.

găoace [At: DOSOFTEI, V. S. 4/2 / V: gheo~, ghioacă, ghio~, sdioacă, zghioacă / P: gă-oa~ / Pl: ~oci / E: nct] 1 sf Coajă tare a oului. 2 (Pfm; îe) A ieși din ~ A scăpa de un rău. 3 sf (Pfm; îae; d. pui; fig, d. oameni) A apărea pe lume. 4 sfs (Pop; îe) A pune palmele ~ A curba și alipi palmele astfel încât să formeze o scobitură. 5 sf (Înv) Mitră. 6 (Pop) Organ genital la femeie Cf zgău. 7 sf Jumătate de coajă de nucă, ghindă, alună etc. 8 sf (Pop) Cămașă sau pleavă a bobului de grâu. 9 sf (Pop; lpl) Valve ale scoicilor. 10 sf (Reg) Nasture. 11 sf (Pop) Gol ce se face în pâine, în brânză etc. din cauza bășicilor de aer care apar în timpul dospirii. 12 sf (Reg) Spațiu în care albinele depun nectarul. 13 sf (Reg) Cămăruță în care stă o singură albină. 14 sf (Reg; la stupărit) Loc în care stă larva. 15 sm (Pop, pbl) Larvă de insectă.

gheoace sf vz găoace

gheoagă sf vz ghioagă

ghioace sf vz găoace

ghioagă sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 99/33 / P: ghioa-gă / V: gheo~, ~acă / Pl: ~age / E: nct] 1 Armă de luptă, alcătuită dintr-un ciomag (de lemn sau de fier) cu capătul bombat și ghintuit. 2 (Pgn) Ciomag. 3 Capătul bombat, de obicei ghintuit, al unei ghioage. 4 Par lung cu care se scot peștii din ascunzători.

ghioc³ sm [At: PANȚU, PL.² / P: ghi-oc / V: (reg) dioc, ~oacă sf / Pl: ~oci / E: nct] (Bot; reg) Albăstrea (Centaurea).

ghioca sf [At: H IV, 86 / P: ghi-o~ / V: ~oacă / Pl: nct / E: nct] (Reg; îf ghioacă) Cățea de vânătoare. corectat(ă)

GĂOACE, găoci, s. f. 1. Coaja tare a oului. Du-te neică, și te-ntoarce Ca puișoru-n găoace. BIBICESCU, P. P. 38. 2. O jumătate de coajă de nucă, de ghindă sau de alte fructe. Pentru oameni buni este loc, dragă jupîneasă, și într-o găoace de nucă. HOGAȘ, M. N. 78. Trecusem Oltul dincoace, C-o luntre cît o găoace. TEODORESCU, P. P. 121.

GHIOAGĂ, ghioage, s. f. 1. Bîtă cu măciulie în vîrf (uneori ghintuită), purtată mai ales de văcari și de ciobani; măciucă, ciomag. Surd izbeau ghioagele în spinările vitelor. CAMILAR, N. I 302. Hangiul izbise ghioaga în pămînt și cu mîna o cumpănea din coadă. SADOVEANU, O. VII 29. O ghioagă groasă și lungă fără sfîrșit, cumpănită slobod în mîna dreaptă, întregea cele cîteva linii puternice ale chipului uriaș ce se desprindea pe zare. HOGAȘ, M. N. 185. 2. Capătul bombat, de obicei ghintuit sau ferecat cu plumb, al unui buzdugan. Au smuls de sub cingătoare buzduganele cu ghioagă de plumb și au smucit deodată zăbalele cailor. SADOVEANU, F. J. 706.

GHIOC¹, ghioci, s. m. (Bot.; mai ales la pl.) Vinețele. O fetiță de la țară... Se gătește la izvoară Cu ghioci și viorele. NEGRUZZI, la TDRG. – Pronunțat: ghi-oc.

GĂOACE găoci f. 1) Coajă tare a oului. 2) Fiecare dintre jumătățile unei coji de nucă (sau de alt fruct). * A se închide în ~ea sa a se izola de tumultul vieții. 3) Căpăcel al unei ghinzi. [G.-D. găocii] /Orig. nec.

GHIOAGĂ ~ge f. 1) Băț lung și gros, cu măciulie la un capăt; bâtă; măciucă; ciomag. 2) înv. Armă primitivă de luptă, constând dintr-un astfel de băț. 3) Lovitură dată cu un asemenea băț. 4) Capătul bombat și ghintuit al unui buzdugan. [G.-D. ghioagei; Sil. ghioa-] /<lat. clova

găoace (ghioacă) f. 1. coajă de ou, nucă, etc.; 2. pleava bobului de grâu. [Origină necunoscută].

ghioagă f. armă primitivă compusă dintr’o măciucă de fier cu ținte: ghioaga și săgeata lui fac pustiul codrului AL. [Macedo-rom. clioacă, bâtă ciobănească: cf. lat. *CLAVICA, oarecum măciucă încovoiată ca o cheie].

ghioc m. Bot. albăstriță: cu ghioci și viorele NEGR. [Lat. GLAUCUS].

găoáce f., pl. găocĭ (cp. cu goagă, cu lat. coclea și cóchlea și cu vgr. kohlias, melc, d. kóglos, kóghe, concă. Tot de aicĭ ghioc, ghiocel. V. concă). Coaja oŭălor, nucilor, alunelor ș. a. – În vest ghioace (NPl. Ceaur, 152).

ghégă, V. ghĭoagă.

ghioáce, V. găoace.

ghĭoágă (oa dift.) f., pl. e (lat. clava, a. î., pop. *clova, din care s’a făcut mrom. clĭoagă, drom. ghĭoagă. Cp. cu fagure, negură și cu rus. klĭuká, cîrjă. D. rom. vine alb. klĭoka, ghĭoagă, ngr. gklogĭá, suliță, bg. kĭóga, ghĭoagă). Măcĭucă mare. – Vechĭ și ghigă și ghegă (ca ghim din *ghĭom). Azĭ și ghĭoacă? V. bîtă, moacă 2 și țoapă 2.

2) ghióc m. (din ghĭoc, din glăvoc = zglăvoc, rudă cu rus. golovok, albăstriță. Cp. și cu vgr. glaux, o plantă. V. ghiocel). Ghiocel. – La Panțu și dioc.

găoace s. f., art. găoacea, g.-d. art. găocii; pl. găoci

ghioagă (desp. ghioa-) s. f., g.-d. art. ghioagei; pl. ghioage

ghioc¹ (albăstrea) s. m., pl. ghioci

ghioc² (melc) s. n., pl. ghiocuri

găoace s. f., art. găoacea, g.-d. art. găocii; pl. găoci

ghioagă (ghioa-) s. f., g.-d. art. ghioagei; pl. ghioage

ghioc¹ (albăstrea) s. m., pl. ghioci

găoace s. f., art. găoacea, g.-d. art. găocii; pl. găoci

ghioagă s. f. (sil. ghioa-), g.-d. art. ghioagei; pl. ghioage

ghioc (bot. ) s. m., pl. ghioci

găoace, pl. găoci

ghioagă (2 sil.)

găoace, -oci.

GĂOACE, găoace, s. f. 1. Coajă de ou. 2. Coaja tare a unui fruct; cochilie. 3. Gaură, gol, scobitură. 4. Cocon², gogoașă (3). (din lat. cavum = gaură, la al cărui rezultat normal *gău (cf. zgău) s-a atașat ulterior suf. -oc (Papahagi); găoace este un singular analog, derivat din plural; este dublet al lui ghioc; cf. și gaură)

găoace (-e), s. f. – 1. Gaură, loc gol. – 2. Coajă. – 3. Coajă de ou. – 4. Gogoașă a viermelui de mătase. – Var. găoc. Lat. cavum „gaură”, al cărui rezultat normal, *gău (cf. sgău) a primit apoi suf. -oc (Papahagi, Notițe, 23); găoace este un sing. analogic pe baza pl. Este dublet al lui ghioc, cf.și gaură. Găoază (var. găoz), s. f. (anus) pare a proveni din același etimon lat., cu suf. -ză (după DAR din sl. *gązŭ, neatestat, dar cf. bg. găz, sg. guz, pol. guzica, rus. guzno, care nu corespund sub aspect fonetic); der. din ngr. γάβος „groapă” (Cihac, II, 661), este improbabilă. Der. găozar, s. m. (Arg., homosexual); găușel, s. m. (melc, căsuța melcului), diminutiv format prin intermediul suf. dublu -uș și el. Cf. și găman, găoace.

ghioagă (ghioage), s. f. – Măciucă. – Var. (înv.) ghigă, ghegă, ghioacă. Mr. cl’oagă, gl’ogă. Origine obscură. Se pleacă de obicei de la lat. clāva (Hasdeu, Col. lui Traian, III; DAR), al cărui rezultat ar fi *ghie; pentru al doilea element nesatisfăcător explicat, cf. buturugă, bîzdoagă, măciucă. Totuși, explicația nu este convingătoare; pare preferabil să se presupună un *ghiob (< gheb?) cu varianta f., ca moț, moacă, boț, boacă; pentru variația consonantică, cf. ghiborț, ghigorț, precum și ghidănac, s. n. (Olt., măciucă), probabil în loc de *ghibănac. Der. din lat. *clāvica (Weigand, Jb., XII, 109; cf. REW 1978 și Pascu, Beiträge, 9), din lat. *globica (Giuglea, Dacor., IV, 1554), sau din sl. glogŭ (Miklosich, Consonantismus, II, 57), nu pare posibilă. Alb. kljokë trebuie să provină din mr.; bg. gega (cf. Romansky 105) și ngr. γλογίά „lance” depind evident de rom. – Der. ghigar, s. m. (înv., porcar, cioban); ghiogar, s. m. (bătăuș).

a-i zbârnâi găoacea expr. (er. – d. femei) a se excita.

găoace, găoace s. f. (er.) vagin.

ghioagă, ghioage s. f. palmă mare.

GĂOACE s. coajă. (~ a oului.)

GHIOAGĂ s. (IST.) (reg.) nageac, (înv.) sopă. (~ servea ca armă de luptă.)

GHIOAGĂ s. v. bâtă, ciomag, măciucă.

GHIOC s. v. albăstrea, albăstrică, albăstriță, vinețea, vinețică.

GHIOC s. (BOT.; Centaurea phrygia) (reg.) dioc, smoc, zglăvoc, floarea-florilor.

GĂOACE s. coajă. (~ a oului.)

ghioagă s. v. BÎTĂ. CIOMAG. MĂCIUCĂ.

GHIOAGĂ s. (reg.) nageac, (înv.) sopă. (~ servea ca armă de luptă.)

GHIOC s. (BOT.; Centaurea phrygia) (reg.) dioc, smoc, zglăvoc, floarea-florilor.

ghioc s. v. ALBĂSTREA. ALBĂSTRICĂ. ALBĂSTRIȚĂ. VINEȚEA. VINEȚICĂ.