GHIOAGĂ, ghioage, s. f. 1. Bîtă cu măciulie în vîrf (uneori ghintuită), purtată mai ales de văcari și de ciobani; măciucă, ciomag. Surd izbeau ghioagele în spinările vitelor. CAMILAR, N. I 302. Hangiul izbise ghioaga în pămînt și cu mîna o cumpănea din coadă. SADOVEANU, O. VII 29. O ghioagă groasă și lungă fără sfîrșit, cumpănită slobod în mîna dreaptă, întregea cele cîteva linii puternice ale chipului uriaș ce se desprindea pe zare. HOGAȘ, M. N. 185. 2. Capătul bombat, de obicei ghintuit sau ferecat cu plumb, al unui buzdugan. Au smuls de sub cingătoare buzduganele cu ghioagă de plumb și au smucit deodată zăbalele cailor. SADOVEANU, F. J. 706.