FRUNTAR, fruntare, s. n. 1. Grindă principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei. 2. Catapeteasmă. 3. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei și care trece peste fruntea calului. – Lat. frontale sau frunte + suf. -ar.^[1]

fruntar sn [At: (a. 1780) IORGA, S. D. XIII, 161 / V: fron~, (înv; 10) -e / Pl: ~e / E: frunte + -ar] 1 (Trs) Catapeteasmă. 2 (Aht; reg) Fațadă. 3 (Cns; reg) Parte a podului unei case construită în consolă. 4 (Reg) Triunghiul frontal al acoperișului, care se așază între învelitoare și căpriori pentru a ridica streașină casei și a feri de ploaie pereții. 5 Grindă principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei. 6 (Cns; reg) Căpriorul central (din sapa casei) care se unește cu culmea casei. 7 Bară de lemn, lungă de 3 m, care se fixează în curmezișul și în fața drugilor carului. 8 (Mor; reg) Placă de lemn care acoperă pietrele de măcinat și în care este fixată vrana. 9 (Aht; Ban) Lucarnă. 10 (Reg) Bandă de catifea, cu care femeile își leagă boneta pentru a fixa bine părul. 11 Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei și care trece peste fruntea calului.

FRUNTAR (pl. -re) sn. 1 Cureaua de la hamuri care trece peste fruntea calului (👉 🖼 831) ¶ 2 🏚 O grindă răzimată pe stratul morii, prin care trece piscoaia ¶ 3 Trans. ⛪ Catapeteasmă ¶ 4 Fâșie de catifea cu care se leagă femeile pe frunte, pe sub căiță, ca să nu iasă părul de subt ea [lat. frontale].

FRUNTAR, fruntare, s. n. 1. Grindă principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei. 2. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei și care trece peste fruntea calului. – Lat. frontale sau frunte + suf. -ar.

FRUNTAR, fruntare, s. n. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei și trece peste fruntea calului.

FRUNTAR ~e n. 1) Element de harnașament constând dintr-o curea care trece peste fruntea calului. 2) Fâșie de pânză folosită pentru a lega fruntea nou-născuților. 3) bis. Fâșie de hârtie cu o inscripție, care se pune pe fruntea mortului. /<lat. frontale

fruntar n. 1. cureaua de pe fruntea calului; 2. stratul pietrelor morii. [Lat. FRONTALE].

fruntár n., pl. e (lat. frontale). La frîŭ, cureaŭa de la fruntea caluluĭ. Ban. Grinda de deasupra ușiĭ. V. fronton.

frontar sm vz fruntar

fruntare sn vz fruntar

fruntar (grindă) s. n., pl. fruntare

fruntar s. n., pl. fruntare

fruntar s. n., pl. fruntare

FRUNTAR (< frunte) s. n. 1. Grinda principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei. 2. Catapeteasmă. 3. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei, trecând peste fruntea calului. 4. Bentiță de mătase sau de catifea, brodată cu mărgele cu care se fixează pe frunte marama în portul popular din Muscel.

FRUNTAR s. (TEHN.) (prin Munt.) corună, (prin Mold.) masa pietrelor. (~ la moară.)

FRUNTAR s. v. catapeteasmă, iconostas, tâmplă.

fruntar s. v. CATAPETEASMĂ. ICONOSTAS. TÎMPLĂ.

FRUNTAR s. (TEHN.) (prin Munt.) corună, (prin Mold.) masa pietrelor. (~ la moară.)

fruntár, fruntare, s.n. 1. Pragul de sus al porților maramureșene, care leagă stâlpii; grindă; cunună, călăreț (Vadul Izei), grinda de sus (Breb), prazil (Leordina): „Fața fruntarului este, de multe ori, sculptată, iar marginea de jos și capetele sunt crestate sau rotunjite” (Nistor, 1977: 22). 2. Butuc gros de lemn care delimitează vatra focului de restul colibei păcurărești. 3. Iconostas: „Gogotă Dumitru au zugrăvit fruntariu întîieșdată” (Bârlea, 1909: 13; doc. din 1747). – Lat. frontale „din frunte” (DEX) sau frunte + suf. -ar (DEX, MDA).

fruntar, fruntare, s.n. – 1. Pragul de sus al porților de lemn, care leagă stâlpii; grindă; cunună, călăreț (Vad), grinda de sus (Breb), prazil (Leordina): „Fața fruntarului este, de multe ori, sculptată, iar marginea de jos și capetele sunt crestate sau rotunjite” (Nistor, 1977: 22). 2. Butuc gros de lemn care delimitează vatra focului de restul colibei păcurărești (Georgeoni, 1936). – Lat. frontale „din frunte” (Șăineanu, Scriban; Pascu, DA, cf. DER; DEX) sau frunte + suf. -ar (DEX, MDA).

fruntar, -e, s.n. – 1. Pragul de sus al porților de lemn, care leagă stâlpii; grindă; cunună, călăreț (Vad), grinda de sus (Breb), prazil (Leordina): „Fața fruntarului este, de multe ori, sculptată, iar marginea de jos și capetele sunt crestate sau rotunjite” (Nistor 1977: 22). 2. Butuc gros de lemn care delimitează vatra focului de restul colibei păcurărești (Georgeoni 1936). – Lat. frontale (Pascu, DA).