fruntar, fruntare, s.n. – 1. Pragul de sus al porților de lemn, care leagă stâlpii; grindă; cunună, călăreț (Vad), grinda de sus (Breb), prazil (Leordina): „Fața fruntarului este, de multe ori, sculptată, iar marginea de jos și capetele sunt crestate sau rotunjite” (Nistor, 1977: 22). 2. Butuc gros de lemn care delimitează vatra focului de restul colibei păcurărești (Georgeoni, 1936). – Lat. frontale „din frunte” (Șăineanu, Scriban; Pascu, DA, cf. DER; DEX) sau frunte + suf. -ar (DEX, MDA).