fruntár, fruntare, s.n. 1. Pragul de sus al porților maramureșene, care leagă stâlpii; grindă; cunună, călăreț (Vadul Izei), grinda de sus (Breb), prazil (Leordina): „Fața fruntarului este, de multe ori, sculptată, iar marginea de jos și capetele sunt crestate sau rotunjite” (Nistor, 1977: 22). 2. Butuc gros de lemn care delimitează vatra focului de restul colibei păcurărești. 3. Iconostas: „Gogotă Dumitru au zugrăvit fruntariu întîieșdată” (Bârlea, 1909: 13; doc. din 1747). – Lat. frontale „din frunte” (DEX) sau frunte + suf. -ar (DEX, MDA).