2 intrări

16 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

dumicare sf [At: SĂULESCU, HR. I, 277/13 / V: dim~ / Pl: ~cări / E: dumica] 1 Rupere în bucăți a unui aliment Si: (înv) dumicătură (1), dumicat1 (1). 2 Savurare a unui aliment Si: (înv) dumicătură (2), dumicat1 (2). 3 (Reg) Îmbucătură. 4 Fărâmițare a unui aliment Si: (înv) dumicătură (4), dumicat1 (4). 5 Măcinare a unui produs alimentar Si: (înv) dumicătură (5), dumicat1 (5). 6 (Îvp) Omorâre a cuiva, tăindu-l în bucăți Si: ciopârțire. 7 (Îrg) Rănire. 8 (Îrg) Zdrobire. 9 (Îrg) Omorâre a cuiva pe câmpul de luptă Si: nimicire. modificată

DUMICÁ, dumíc, vb. I. Tranz. (Pop.) 1. A sfărâma, a rupe, a tăia în bucățele, a fărâmița un aliment; (în special) a mesteca în gură un aliment. 2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopârți; p. ext. a distruge, a nimici. [Prez. ind. acc. și: dúmic] – Probabil lat. *demicare (< mica „bucățică, fărâmitură”).

DUMICÁ, dumíc, vb. I. Tranz. (Pop.) 1. A sfărâma, a rupe, a tăia în bucățele, a fărâmița un aliment; (în special) a mesteca în gură un aliment. 2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopârți; p. ext. a distruge, a nimici. [Prez. ind. acc. și: dúmic] – Probabil lat. *demicare (< mica „bucățică, fărâmitură”).

dumica [At: BIBLIA (1688), 693 2/41 / V: (reg) dăm~, (reg) dămni~, (îrg) dem~, (îrg) dim~, (reg) dumeca, (reg) dumni~ / Pzi: dumic (A și: dumic) / E: ml *demicare] 1 vt A rupe în bucăți un aliment. 2 vt A mânca mestecând încet Si: a savura. 3 vt (Pan) A fărâmița. 4 (Pan) A măcina. 5 vr A se fărâmița. 6 (Îvp) A omorî pe cineva tăindu-l în bucăți Si: a ciopărți[1]. 7-8 vtr (Îrg) A (se) răni. 9-10 vtr (Îrg) A (se) zdrobi. 11 vt (Îrg) A omorî pe câmpul de luptă Si: a nimici.

  1. Această variantă a verbului nu este consemnată în dicționar. — Ladislau Strifler

DUMICÁ, dumíc, vb. I. Tranz. 1. (De obicei cu privire la un aliment) A rupe, a tăia în bucăți mici; a fărîmița. În acel blid se turnă zară-n care se dumică mămăligă. RETEGANUL, P. I 65. S-au apucat s-o dumice mărunțel; unul ținea slănina în mîni, iar celalalt tot tăia cu un cuțit bucățele dintr-însa. SBIERA, P. 270. 2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopîrți, p. ext. a distruge, a nimici. Cum amerința numai cu săbiile, pe loc sta și oștile neclintite pînă ce venea ei la dînsele și le dumica toate, ca cum dumici niște curechi. SBIERA, P. 120. ◊ Refl. reciproc. Amîndouă taberile erau acuma gata a începe război între dînsele și a se dumica una pe alta. BĂLCESCU, O. II 270. – Prez. ind. accentuat și: dúmic. – Variantă: (regional) îndumicá (ANT. LIT. POP. I 150) vb. I.

A DUMICÁ dumíc tranz. pop. 1) A rupe în bucăți; a bucăți; a fărâma. 2) (alimente) A sfărâma în gură cu dinții; a mesteca. 3) reg. A tăia la nimereală în bucăți; a bucăți; a ciocârti. 4) reg. A face să nu mai existe; a distruge; a nimici; a prăpădi. /<lat. demicare

dumicà v. 1. a fărăma în bucăți; 2. se zice în special de pâinea sau de mămăliga fărâmată în lapte. [Vechiu-rom. demica = lat. *DEMICARE (din MICA, fărâmă)].

dumíc și (vechĭ) démic și dímic, -á v. tr. (lat. de-míco, -áre, d. mica, fărmătură, ca fr. émietter, a fărămița, d. mie, mez de pîne, miette, fărămătură, tot d. lat. mica. D. rom. vine cen. slovac. demikát, ung. domika, supă de brînză. V. ni-mica, răz-dumic, z-drumic). Vechĭ. Prefac în bucățĭ, sfîrtic (o ființă, ca cum aș vrea s’o mănînc de furie). Azĭ. Bucățesc (pînea, mîncarea) ca s’o mănînc.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

dumicá (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 dumícă/dúmică

dumicá vb., ind. prez. 1 sg. dumíc, 3 sg. și pl. dumícă


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DUMICÁ vb. v. amesteca, ciopârți, mesteca, sfârteca, sfâșia.

dumica vb. v. AMESTECA. CIOPÎRȚI. MESTECA. SFÎRTECA. SFÎȘIA.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

dumicá (-c, -át), vb. – A sfărîma, a fărîmița, a tăia în bucățele. – Mr. dińic, dińicari. Lat. *dēmῑcāre, de la mῑca „bucățică”, cf. mică (Pușcariu 499; Candrea-Dens., 1095; REW 2551; Rosetti, I, 166, care greșește propunînd lat. demicāre „a lupta”). Rezultatul normal, demicāre sau dimicare (atestat în sec. XVII) a fost disimilat. Cf. formația paralelă din fr. émittier < mie < lat. mica. După Cihac, II, 94, din slov., ceh. demikát, mag. domika „terci”; este însă mai probabil ca aceste cuvinte să provină din rom. (cf. Scriban). – Der. dumicat, s. m. (fărîmă; îmbucătură).

Intrare: dumicare
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dumicare
  • dumicarea
plural
  • dumicări
  • dumicările
genitiv-dativ singular
  • dumicări
  • dumicării
plural
  • dumicări
  • dumicărilor
vocativ singular
plural
Intrare: dumica
  • pronunție: dumic, dumic
verb (VT10)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • dumica
  • dumicare
  • dumicat
  • dumicatu‑
  • dumicând
  • dumicându‑
singular plural
  • dumi
  • dumicați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • dumic
(să)
  • dumic
  • dumicam
  • dumicai
  • dumicasem
a II-a (tu)
  • dumici
(să)
  • dumici
  • dumicai
  • dumicași
  • dumicaseși
a III-a (el, ea)
  • dumi
(să)
  • dumice
  • dumica
  • dumică
  • dumicase
plural I (noi)
  • dumicăm
(să)
  • dumicăm
  • dumicam
  • dumicarăm
  • dumicaserăm
  • dumicasem
a II-a (voi)
  • dumicați
(să)
  • dumicați
  • dumicați
  • dumicarăți
  • dumicaserăți
  • dumicaseți
a III-a (ei, ele)
  • dumi
(să)
  • dumice
  • dumicau
  • dumica
  • dumicaseră
verb (VT10)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • îndumica
  • ‑ndumica
  • îndumicare
  • ‑ndumicare
  • îndumicat
  • ‑ndumicat
  • îndumicatu‑
  • ‑ndumicatu‑
  • îndumicând
  • ‑ndumicând
  • îndumicându‑
  • ‑ndumicându‑
singular plural
  • îndumi
  • ‑ndumi
  • îndumicați
  • ‑ndumicați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • îndumic
  • ‑ndumic
(să)
  • îndumic
  • ‑ndumic
  • îndumicam
  • ‑ndumicam
  • îndumicai
  • ‑ndumicai
  • îndumicasem
  • ‑ndumicasem
a II-a (tu)
  • îndumici
  • ‑ndumici
(să)
  • îndumici
  • ‑ndumici
  • îndumicai
  • ‑ndumicai
  • îndumicași
  • ‑ndumicași
  • îndumicaseși
  • ‑ndumicaseși
a III-a (el, ea)
  • îndumi
  • ‑ndumi
(să)
  • îndumice
  • ‑ndumice
  • îndumica
  • ‑ndumica
  • îndumică
  • ‑ndumică
  • îndumicase
  • ‑ndumicase
plural I (noi)
  • îndumicăm
  • ‑ndumicăm
(să)
  • îndumicăm
  • ‑ndumicăm
  • îndumicam
  • ‑ndumicam
  • îndumicarăm
  • ‑ndumicarăm
  • îndumicaserăm
  • ‑ndumicaserăm
  • îndumicasem
  • ‑ndumicasem
a II-a (voi)
  • îndumicați
  • ‑ndumicați
(să)
  • îndumicați
  • ‑ndumicați
  • îndumicați
  • ‑ndumicați
  • îndumicarăți
  • ‑ndumicarăți
  • îndumicaserăți
  • ‑ndumicaserăți
  • îndumicaseți
  • ‑ndumicaseți
a III-a (ei, ele)
  • îndumi
  • ‑ndumi
(să)
  • îndumice
  • ‑ndumice
  • îndumicau
  • ‑ndumicau
  • îndumica
  • ‑ndumica
  • îndumicaseră
  • ‑ndumicaseră
dumeca
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
dumnica
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

dumica îndumica dumeca dumnica popular

  • 1. A sfărâma, a rupe, a tăia în bucățele, a fărâmița un aliment; (în special) a mesteca în gură un aliment.
    exemple
    • În acel blid se turnă zară-n care se dumică mămăligă. RETEGANUL, P. I 65.
      surse: DLRLC
    • S-au apucat s-o dumice mărunțel; unul ținea slănina în mîni, iar celalalt tot tăia cu un cuțit bucățele dintr-însa. SBIERA, P. 270.
      surse: DLRLC
  • 2. A tăia pe cineva în bucăți.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: ciopârți tăia attach_file un exemplu
    exemple
    • Cum amerința numai cu săbiile, pe loc sta și oștile neclintite pînă ce venea ei la dînsele și le dumica toate, ca cum dumici niște curechi. SBIERA, P. 120.
      surse: DLRLC

etimologie: