duc¹ sm vz duce¹

ducă² sm [At: TEODOROVICI, I. 7/3 / Pl: duci / E: it duca, ngr δοῦкαρς] (Înv) 1-3 Duce¹ (1-3). 4 (Reg; îc) ~ca prepelițelor Pasăre călătoare mai mare decât mierla, cu penajul brun-măsliniu-roșcat, care trăiește pe câmp și în stufărișul din apropierea bălților și care se recunoaște mai ales prin sunetele ei scârțâitoare Si crâstel (Crex crex).

ducă¹ sf [At: LB / Pl: duce / E: duce] 1 Deplasare dintr-un loc în altul Si: călătorie, drum (70), ducăt (1), plecare. 2 (Îe) A fi sau a se simți pe ~ A fi gata de plecare. 3 (Îae) A fi pe punctul de a se sfârși. 4 (Pex; îae) A fi pe moarte. 5 (Îe) A lăsa pe cineva în ~ca lui A lăsa pe cineva în voia lui. 6 (Îe) A-și lua ~ca A pleca (la întâmplare, fără nici un țel). 7 (Îae) A se apuca de ceva cu nădejde. 8 (Rar) Transport.

duce¹ sm [At: (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 113/17 / V: (înv) duc, dux / Pl: duci / E: fr duc, lat dux, -cis] 1 (Înv) Conducător (1) al unui stat. 2 Comandant de oști. 3 (Prc) Conducător (1) spiritual al unui grup de oameni. 4 Titlu purtat de conducătorul (1) unui stat. 5 Persoană care are titlul de duce (1). 6 Titlu nobiliar înalt, superior marchizului și inferior prințului. 7 Persoană care poartă titlul de duce (6). 8 (Pgn) Mare senior feudal. 9 Conducător militar la triburile germanice. 10 Titlul unui duce (9).

duce² sm [At: (a. 1786). IORGA, S. D. XIII, 126 / Pl: ~ / E: nct] (Îvr) Ducat (1).

dux sm vz duce¹

DUCĂ¹ s. f. (Precedat de prep. «de», mai rar «la» sau «pe») 1. Plecare, drum. I-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. Dacă-ai avut gînd de ducă, La ce m-ai prins ibovnică? ȘEZ. III 19. Eu pui coadă la măciucă Și mi-e gîndul tot la ducă. TEODORESCU, P. P. 290. Ostenit mereu de ducă, Noaptea-n codri mă apucă. ALECSANDRI, P. P. 277. ◊ (Adesea în construcție cu «a se găti», «a fi gata de...») Ele începură a se pieptăna, a se îmbrăca... și a se găti de ducă. ISPIRESCU, L. 236. Călător gata de ducă. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Dor de ducă v. dor. ◊ Expr. A fi pe ducă = a) a fi gata de plecare; b) a fi pe sfîrșite. Iarna e pe ducă; c) fig. a fi pe moarte, a nu mai avea mult de trăit. Baba era pe ducă. SADOVEANU, O. VII 380. A se duce într-o ducă = a merge fără oprire. Și mă duc vere-ntr-o ducă... De se pare că-s nălucă, Drept la tîrg. ALECSANDRI, P. P. 314. 2. (Rar) Transport, cărat. Văzînd că nu-s lemne, Aleargă la horă, pe tineri să-ndemne, Strigînd: Cine este mai voinic de ducă? Să meargă îndată, lemne să aducă. PANN, P. V. I 86. ♦ (Rar) Călărit. Animalele pe care le întrebuințăm la ducă sau la cărat. SLAVICI-ODOBESCU, la TDRG.

DUCĂ² s. m. (Învechit) Duce. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172.

DUCE¹, duci, s. m. 1. (În feudalism și în țările capitaliste cu regim monarhic) Titlu purtat de unii conducători de state. Ducele de Luxemburg. ♦ Titlu nobiliar înalt. Ioan sau Iancu s-a dedicat și el carierei de ostaș și îl găsim mai întîi în armata de mercenari a ducelui de Milano. IST. R.P.R. 118. 2. (Învechit) Comandant de oaste.

DUCE s.m. 1. Conducător militar de trib la vechii germani. 2. Nobil feudal care stăpînea un ducat. ♦ Titlu de noblețe superior marchizului și inferior prințului; persoană avînd acest titlu. / < lat. dux, ducis, cf. it. duca, fr. duc].

DUCE s. m. 1. conducător militar de trib la vechii germani. 2. nobil feudal. ◊ titlu de noblețe superior marchizului și inferior prințului. 3. titlu purtat de conducătorul unui ducat (1). (< fr. duc, lat. dux, -cis)

DUCĂ f. v. A SE DUCE. ◊ A fi pe ~ a fi pe moarte. /v. a se duce

DUCE ~i m. (în feudalism) 1) Titlu nobiliar superior marchizului și inferior prințului. 2) Persoană care purta acest titlu. /<fr. duc, lat. dux, ~cis

Alba (Duce d’) m. general spaniol sub Carol Quintu și Filip II, faimos prin cruzimile sale ca guvernator al Țărilor-de-Jos (1508-1582).

ducă f. ducere, plecare: mi-e gândul tot la ducă POP.

ducă m. duce: Sigmund Bathor a fost un mare ducă AL. [It. DUCA, printr’un intermediar grec modern].

duce m. 1. comandant, voievod: luând toate măsurile ca un duce prevăzător BĂLC.; 2. cel mai înalt titlu de nobleță, după cel de principe; 3. suveranul unui ducat.

Marlborough (Duce de) m. celebru general englez, învinse pe Francezi în diferite rânduri; muri disgrațiat (1650-1722).

Saint-Simon m. 1. (Duce de), celebru scriitor francez, autor de Memorii importante despre domniile lui Ludovic XIV și Ludovic XV (1675-1755); 2. (Conte de), economist francez care pretinse a reorganiza familia, și societatea pe baze, noui prin știință și industrie; sistema-i socialistă poartă numele de saint-simonism (rezumat în formula: «fiecăruia după capacitatea sa, fiecării capacități după operele sale»), iar discipolii săi (printre cari Auguste Comte) ne acela de saint-simoniști (1760-1825).

1) dúcă m., pl. ducĭ, gen. al ducăĭ (ngr. dúkas, de unde și it. duca, duce. Cp. cu rigă). Sec. 18-19. Duce.

2) dúcă f. pl. inuzitat ĭ (d. mă duc). Fam. Plecare (numaĭ în locuțiunĭ ca): mĭ-e dor de ducă, staŭ pe ducă, mă pregătesc de ducă.

* dúce m. (lat. dux, ducis. V. doge). Comandant, general (rar). Suveranu unuĭ ducat. Titlu de nobleță după „principe”. V. voĭevod.

ducă (pop.) s. f. (în: de/pe ~, dor de ~)

duce³ s. m., pl. duci

ducă (plecare) (în expr.) s. f.

duce² s. m., pl. duci

ducă (duce) s. m., g.-d. art. ducăi; pl. duci

ducă (acțiune) s. f.

duce s. m., pl. duci

DUCĂ s. v. duce.

DUCĂ s. v. plecare.

DUCE s. (înv.) ducă, herțog. (~ de Burgundia.)

ducă s. v. DUCE.

DUCĂ s. plecare, pornire. (E gata de ~.)

DUCE s. (înv.) ducă, herțog. (~ de Burgundia.)

duce (duci), s. m. – Titlu nobiliar. – Var. (înv.) ducă. It. duca (sec. XVII), în parte prin intermediul ngr. δοῦϰας, sl. duka. Forma actuală a fost readaptată lat. dux, -cem. – Der. ducal, adj. (care aparține ducelui); ducat, s. m. (ducat, monedă); ducat, s. n. (ducat, provincie, teritoriu în stăpînirea unui duce); ducesă, s. f. (soția unui duce); archiduce, s. m. (titlu dat prinților din casa imperială a Austriei). Este dublet de la doge, s. m. (titlu purtat de conducătorii politici ai unor vechi republici italiene), din ven. doge.

dux (cuv. lat., „conducător”) v. subiect.

a fi pe dric / pe ducă / pe năsălie expr. 1. a fi pe moarte. 2. a fi pe punctul de a eșua.