DUCĂ¹ s. f. (Precedat de prep. «de», mai rar «la» sau «pe») 1. Plecare, drum. I-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. Dacă-ai avut gînd de ducă, La ce m-ai prins ibovnică? ȘEZ. III 19. Eu pui coadă la măciucă Și mi-e gîndul tot la ducă. TEODORESCU, P. P. 290. Ostenit mereu de ducă, Noaptea-n codri mă apucă. ALECSANDRI, P. P. 277. ◊ (Adesea în construcție cu «a se găti», «a fi gata de...») Ele începură a se pieptăna, a se îmbrăca... și a se găti de ducă. ISPIRESCU, L. 236. Călător gata de ducă. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Dor de ducă v. dor. ◊ Expr. A fi pe ducă = a) a fi gata de plecare; b) a fi pe sfîrșite. Iarna e pe ducă; c) fig. a fi pe moarte, a nu mai avea mult de trăit. Baba era pe ducă. SADOVEANU, O. VII 380. A se duce într-o ducă = a merge fără oprire. Și mă duc vere-ntr-o ducă... De se pare că-s nălucă, Drept la tîrg. ALECSANDRI, P. P. 314. 2. (Rar) Transport, cărat. Văzînd că nu-s lemne, Aleargă la horă, pe tineri să-ndemne, Strigînd: Cine este mai voinic de ducă? Să meargă îndată, lemne să aducă. PANN, P. V. I 86. ♦ (Rar) Călărit. Animalele pe care le întrebuințăm la ducă sau la cărat. SLAVICI-ODOBESCU, la TDRG.