destimpt, ~ă a vz distinct

destinct, ~ă a vz distinct

distencție sf vz distincție

distinct, ~ă [At: HELIADE, O. II, 147 / V: destimp, ~ntiv, (îvr) des~ / Pl: ~cți, ~e / E: lat distinctus, fr distinct] 1 a Care se deosebește (de altceva sau de altcineva) prin anumite trăsături proprii Si: deosebit, diferit, distinctiv, (rar) distins (4), (îvp) osebit. 2-3 a, av Care se distinge bine cu simțurile Si: clar, deslușit, evident, limpede. 4-5 a, av Care este ușor de înțeles Si: evident, lămurit. 6 a (Îvr) Distins.

distincție sf [At: SĂULESCU, HR. I, 35/12 / V: ~ten~, ~iune, (îvr) ~nție / Pl: ~ii / E: lat distinctio, -onis, fr distinction] 1 Deosebire între două sau mai multe elemente, ființe etc. Si: distingere (1), (rar) distinctăciune. 2 (Jur; înv; îs) ~iunea bunurilor Separarea bunurilor. 3 Cinste care se acordă unei persoane care se remarcă într-un anumit domeniu. 4 Semn onorific (premiu, recompensă, decorație etc.) cu care se recompensează un merit. 5 (Îlav) Cu ~ În mod excepțional. 6 (Îal) Cu cinste. 7 (Înv) Considerație (1). 8 (Înv; îla) De ~iune De vază Si: important. 9 Finețe sufletească. 10 Eleganță în înfățișare, în comportament, în limbaj etc.

distincțiune sf vz distincție

DISTINCT, -Ă, distincți, -te, adj. 1. Care nu poate fi confundat cu alte lucruri de același fel; deosebit, diferit. «O noapte furtunoasă» formează, împreună cu celelalte trei comedii, o perioadă bine distinctă în cariera literară a lui Caragiale. IBRĂILEANU, S. 40. 2. Clar, evident, lămurit, deslușit. O notă muzicală distinctă.

DISTINCȚIE, distincții, s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbul «a face») Deosebire, diferență. ◊ Loc. adv. Fără distincție. Toți locuitorii... fără distincție, vor fi ținuți să se supună neîntîrziat, fără ezitare. CAMIL PETRESCU, T. II 362. 2. Atitudine aleasă, finețe, eleganță (în înfățișare și ținută). Ce port nobil... Cîtă simplitate și atîta distincție totuși. CAMIL PETRESCU, T. III 452. Avea, în gest, în felul cum clătina capul, cu bunăvoință, cînd asculta ce i se spune, o distincție pe care... n-o mai întîlnise. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 221. 3. Cinste acordată unei persoane care se remarcă printr-un merit sau care se evidențiază într-un anumit domeniu de activitate; p. ext. semn onorific (premiu, decorație etc.) instituit pentru a recompensa un merit. Marea prețuire a regimului nostru de democrație populară pentru munca femeilor s-a oglindit în miile de ordine, medalii și distincții cu care au fost răsplătite. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2508. Băiatul nu l-a făcut de rușine, a fost elev strălucit și a luat diploma cu distincție. REBREANU, R. I 95. – Variantă: distincțiune (pronunțat -ți-u-) (GALACTION, O. I 132) s. f.

DISTINCT, -Ă adj. 1. Separat, deosebit, diferit de altceva. 2. Clar, deslușit. [< fr. distinct, cf. lat. distinctus].

DISTINCȚIE s.f. 1. Deosebire, diferență (în raport cu ceva). 2. Finețe; strălucire, noblețe; eleganță în ținută, în purtări. 3. Semn de deosebită prețuire, stimă acordată cuiva; (p. ext.) semn onorific cu care se recompensează un merit. [Gen. -iei, var. distincțiune s.f. / cf. fr. distinction, lat. distinctio].

DISTINCȚIUNE s.f. v. distincție.

DISTINCT, -Ă adj. 1. deosebit, diferit de altceva. 2. (fig.) clar, deslușit, evident. (< fr. distinct, lat. distinctus)

DISTINCȚIE s. f. 1. deosebire, diferență. 2. atitudine aleasă, finețe în înfățișare și eleganță în ținută. 3. semn de deosebită prețuire (titlu, decorații etc.) ce se acordă cuiva. (< fr. distinction, lat. distinctio)

DISTINCT ~tă (~ți, ~te) 1) Care se distinge de ceva sau de cineva apropiat sau analog; diferit. 2) (despre voce, sunete etc.) Care se aude bine; deslușit; clar. /<fr. distinct, lat. distinctus

DISTINCȚIE ~i f. 1) Caracter distinct; lipsă de asemănare; deosebire; diferență. 2) Atitudine, comportare, înfățișare aleasă, deosebită. 3) Diplomă sau titlu, care recompensează un merit al cuiva. [Art. distincția; G.-D. distincției; Sil. -ți-e] /<fr. distinction, lat. distinctio, ~onis

distinct a. 1. deosebit, diferit; 2. fig. ce se aude, ce se vede lesne: sunet distinct.

distincți(un)e f. 1. acțiunea de a distinge; 2. deosebire și ceeace stabilește o deosebire între oameni: semn de distincțiune; 3. foloase de naștere sau de merit: persoană de distincțiune.

* distínct, -ă adj. (lat. distinctus, part. d. dis-stinguere. V. disting). Diferit, deosebit. Separat. Fig. Lămurit, limpede, clar: terminĭ distincțĭ. Adv. Lămurit: cântecu se aude distinct.

* distincțiúne f. (lat. distintio, -ónis). Acțiunea de a distinge. Diferență: distincțiunea între bine și răŭ. Diviziune, separațiune: distincțiunea puterilor. Considerațiune, prerogativă, onoare: a primi semne de distincțiune. Aspect nobil: un om de o rară distincțiune. – Și -íncție.

distinct adj. m., pl. distincți; f. distinctă (desp. -tinc-tă), pl. distincte

distincție (desp. -tinc-ți-e) s. f., art. distincția (desp. -ți-a), g.-d. art. distincției; pl. distincții, art. distincțiile (desp. -ți-i-)

distinct adj. m., pl. distincți; f. distinctă (-tinc-tă), pl. distincte

distincție (-tinc-ți-e) s. f., art. distincția (-ți-a), g.-d. art. distincției; pl. distincții, art. distincțiile (-ți-i-)

distinct adj. m., pl. distincți; f. sg. distinctă (sil. -tinc-), pl. distincte

distincție s. f. (sil. -tinc-ți-e), art. distincția (sil. -ți-a), g.-d. art. distincției; pl. distincții, art. distincțiile (sil. -ți-i-)

distincție

DISTINCT adj., adv. 1. adj. deosebit, diferit, (înv. și pop.) osebit. (Două cete, două grămezi ~.) 2. adj. v. aparte. 3. adj. v. separat. 4. adj. v. caracteristic. 5. adj. v. clar. 6. adv. v. bine.

DISTINCȚIE s. 1. v. deosebire. 2. v. bun-gust. 3. eleganță, finețe, rafinament, subtilitate. (~ în comportări.)

DISTINCT adj., adv. 1. adj. deosebit, diferit, (înv. și pop.) osebit. (Două cete, două grămezi ~.) 2. adj. aparte, deosebit, separat, special. (Secția ocupă o clădire ~.) 3. adj. deosebit, diferit, separat, (înv. și reg.) chilin. (Problemele impun rezolvări ~.) 4. adj. caracteristic, definitoriu, distinctiv, dominant, particular, propriu, specific, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 5. adj. clar, deslușit, evident, lămurit, limpede, precis, (înv.) apriat, chiar, (fig.) curat. (O imagine ~; o pronunție ~.) 6. adv. bine, clar, deslușit, lămurit, limpede, (reg.) răzvedit. (A vedea ~.)

DISTINCȚIE s. 1. deosebire, diferență, diferențiere, discriminare, (rar) distingere. (Să facem următoarea ~...) 2. eleganță, rafinament, bun-gust, (livr. și fam.) șic. (~ în ținută.) 3. eleganță, finețe, rafinament, subtilitate. (~ în comportări.)

Distinct ≠ asemănător, neclar, identic, nedeslușit