desidență sf vz disidență^[1] corectat(ă)

dezidență sf vz disidență

disident, ~ă smf, a [At: ASACHI, I. 345/29 / V: dezi~, dizi~, (înv) des~ / Pl: ~nți, ~e / E: fr dissident, lat dissidens, -ntis] 1-2 (Înv) (Persoană) care se abătea de la dogmele religiei catolice. 3-4 (Pex) Eretic. 5-6 (Persoană) care (făcând parte dintr-o colectivitate, dintr-o organizație etc.) are opinii deosebite de acelea ale majorității. 7-8 (Spc) (Persoană) care nu este de acord cu un regim politic aflat la putere.

disidență sf [At: PROT. – POP., N. D. / V: dizi~, desi~, (înv) dizidin~ / Pl: ~țe / E: fr dissidence, lat dissidentio] 1 Deosebire de opinii a unei persoane (față de o majoritate, de o colectivitate, de o organizație etc. din care face parte) Si: dezacord, schizmă, sciziune. 2 (Ccr) Grup de persoane care au o opinie separată față de majoritatea membrilor colectivității, organizației etc. din care fac parte. 3 Sciziune ivită prin acțiunea unei disidențe (2).

dizidență sf vz disidență

dizidință sf vz disidență

DISIDENȚĂ, disidențe, s. f. Deosebire de păreri; dezacord. ♦ (Concretizat) Grup de persoane care prezintă opinie separată față de majoritate; sciziune ivită în urma separării unui astfel de grup. Prefectul nu-și mai vede capul de treburi, căci e aproape să se declare o disidență în partidul local guvernamental. CARAGIALE, O. II 44. – Variantă: dizidență s. f.

DISIDENT, -Ă s.m. și f. Persoană ale cărei păreri, opinii sunt deosebite de ale majorității. [Var. dizident, -ă s.m.f. / cf. fr. dissident, lat. dissidens].

DISIDENȚĂ s.f. Deosebire de opinii (față de o majoritate); sciziune, schismă; dezacord. ♦ Grup de persoane care susțin o părere diferită de aceea a majorității; sciziune care ia naștere în urma unei asemenea situații. [Var. dizidență s.f. / cf. fr. dissidence, lat. dissidentia].

DIZIDENT, -Ă s.m. și f. v. disident.

DIZIDENȚĂ s.f. v. disidență.

DISIDENT, -Ă s. m. f. cel ale cărui păreri, convingeri (politice) sunt deosebite de ale majorității sau ale unui grup din care face parte. (< fr. dissident, lat. dissidens)

DISIDENȚĂ s. f. deosebire de opinii (față de o majoritate); dezacord. ◊ grup de persoane care susțin o parte diferită de aceea a majorității; sciziune care ia naștere în urma unei asemenea situații. (< fr. dissidence, lat. dissidentia)

disident, -ă ♦ 1. s. m. f. (Folosit cu sens pozitiv după decembrie 1989) Persoană cu opinii opuse celor ale regimului totalitar; opozant ◊ „Ne amintim cu toții, și nu fără nostalgie, de acel prim Consiliu Național al Frontului de după revoluție, din care făceau parte majoritatea disidenților, adică acei oameni care avuseseră îndrăzneala să-l înfrunte pe față pe Nicolae Ceaușescu.” R.lit. 8 XI 90 p. 2. ◊ „Dan Deșliu nu mai era demult doar poetul oficial al comunismului românesc timpuriu; devenise disidentul lucid și îndrăzneț față de comunismul târziu (și întârziat al lui Ceaușescu).” R.lit. 28 I 92 p. 15. ◊ „Dintre toate câte a fost matematicianul de excepție ajuns la multidisciplinaritate și la filosofia științei, viitorologul, politologul [...] ceea ce va dăinui mai mult din el va fi, fără îndoială, disidentul, luptătorul demn și neînfricat pentru libertate.” D. 147/95 p. 12; v. și prospectologie. ♦ 2. adj. (Folosit cu sens pozitiv după decembrie 1989) De disidență, aparținând disidenței ◊ „Literatura disidentă are o atitudine deschis opoziționistă față de puterea comunistă.” R.lit. 29/93 p. 10. ◊ „Lucrarea se referă la mișcările dizidente, la diferite personalități proeminente ale rezistenței est-europene.” R.lit. 30/93 p. 19. ◊ „Ziarele și revistele i-au găzduit ideile disidente.” D. 143/95 p. 15 [și dizident] (din fr. dissident; DN, DN3)

disidență s. f. (Folosit cu sens pozitiv după decembrie 1989) ♦ 1. Atitudine politică opusă celei oficiale, în special sub regimurile totalitare; opoziție ◊ „Unii nu făcuseră niciodată politică decât în măsura în care disidența ca atare fusese o atitudine politică.” R.lit. 8 XI 90 p. 2. ◊ „Disidența lui [a lui Dorin Tudoran] pe vremea lui Ceaușescu s-a născut din consecvență.” R.lit. 34/95 p. 1; v. și agent de influență. ♦ 2. Dezacord ◊ „Mânăstirea Vladimirești [se află] mai demult în disidență față de conducerea bisericească.” R.l. 11 IX 93 p. 2 [și dizidență] (din fr. dissidence; D. Urițescu CV 4546; DN, DEX, DN3)

DISIDENT ~tă (~ți, ~te) și substantival Care manifestă disidență. /<fr. dissident, lat. dissidens, ~ntis

DISIDENȚĂ ~e f. 1) Stare a unei persoane sau a unui grup de persoane care încetează a se supune unei autorități sau care se separă de o comunitate. 2) Grup de persoane care nu se mai supune unei autorități sau s-a separat de o comunitate. 3) Sciziune într-o comunitate, provocată de deosebirile de idei. /<fr. dissidence, lat. dissidentia

disident a. care profesează o doctrină sau o opiniune diferită de a majorității.

disidență f. diferență profundă de opiniuni sau de sentimente.

* disidént, -ă adj. (lat. dis-sidens, -éntis). Care are ideĭ diferite de ale majoritățiĭ: junimiștiĭ eraŭ conservatorĭ disidențĭ.

* disidénță f., pl. e (lat. dis-sidentia. V. ședință). Scisiune, diferență în opiniunĭ. Fracțiune disidentă.

!disident / (colocv.) dizident adj. m., s. m., pl. disidenți/dizidenți; adj. f., s. f. disidentă/dizidentă, pl. disidente/dizidente

!disidență / (colocv.) dizidență s. f., g.-d. art. disidenței/dizidenței; pl. disidențe/dizidențe

dizident v. disident

dizidență v. disidență

disidentă s. f., g.-d. art. disidentei; pl. disidente

disidență s. f., g.-d. art. disidenței; pl. disidențe

disidență s. f., pl. disidențe

disident

disident.

DISIDENȚĂ s. v. sciziune.

DISIDENȚĂ s. sciziune. (~ într-un partid.)