disident, -ă ♦ 1. s. m. f. (Folosit cu sens pozitiv după decembrie 1989) Persoană cu opinii opuse celor ale regimului totalitar; opozant ◊ „Ne amintim cu toții, și nu fără nostalgie, de acel prim Consiliu Național al Frontului de după revoluție, din care făceau parte majoritatea disidenților, adică acei oameni care avuseseră îndrăzneala să-l înfrunte pe față pe Nicolae Ceaușescu.” R.lit. 8 XI 90 p. 2. ◊ „Dan Deșliu nu mai era demult doar poetul oficial al comunismului românesc timpuriu; devenise disidentul lucid și îndrăzneț față de comunismul târziu (și întârziat al lui Ceaușescu).” R.lit. 28 I 92 p. 15. ◊ „Dintre toate câte a fost matematicianul de excepție ajuns la multidisciplinaritate și la filosofia științei, viitorologul, politologul [...] ceea ce va dăinui mai mult din el va fi, fără îndoială, disidentul, luptătorul demn și neînfricat pentru libertate.” D. 147/95 p. 12; v. și prospectologie. ♦ 2. adj. (Folosit cu sens pozitiv după decembrie 1989) De disidență, aparținând disidenței ◊ „Literatura disidentă are o atitudine deschis opoziționistă față de puterea comunistă.” R.lit. 29/93 p. 10. ◊ „Lucrarea se referă la mișcările dizidente, la diferite personalități proeminente ale rezistenței est-europene.” R.lit. 30/93 p. 19. ◊ „Ziarele și revistele i-au găzduit ideile disidente.” D. 143/95 p. 15 [și dizident] (din fr. dissident; DN, DN3)