2 intrări

24 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

discreditáre sf [At: PONTBRIANT, D. / V: (înv) des~ / Pl: ~tắri / E: discredita] Pierdere a creditului, a considerației, a bunei reputații Si: compromitere.

DISCREDITÁRE s. f. Faptul de a (se) discredita; compromitere. – V. discredita.

DISCREDITÁRE s. f. Faptul de a (se) discredita; compromitere. – V. discredita.

DISCREDITÁRE s. f. Faptul de a (se) discredita, de a face să-și piardă (sau de a-și pierde) creditul, considerația, reputația; pierdere a influenței, a considerației. V. defăimare, compromitere.

discreditáre s. f., g.-d. art. discreditắrii

discreditáre s. f., g.-d. art. discreditării

DISCREDITÁRE s. 1. v. calomniere. 2. compromitere, (rar) discredit. (~ unei cauze nobile.)

DISCREDITÁRE s.f. Acțiunea de a (se) discredita și rezultatul ei; pierdere a reputației, a creditului. [< discredita].

discreditá vtr [At: ASACHI, E. D. 23/12 / V: (înv) des~, dec~ / Pzi: ~tez / E: fr discréditer] (D. oameni) 1-2 A face să-și piardă sau a-și pierde creditul, încrederea altora, buna reputație etc. Si: a (se) compromite.

DISCREDITÁ, discreditez, vb. I. Tranz. și refl. A face să-și piardă sau a-și pierde creditul, considerația, încrederea altora; a (se) compromite. – Din fr. discréditer.

DISCREDITÁ, discreditez, vb. I. Tranz. și refl. A face să-și piardă sau a-și pierde creditul, considerația, încrederea altora; a (se) compromite. – Din fr. discréditer.

DISCREDITÁ, discreditez, vb. I. Tranz. (Cu privire la o persoană, o organizație, o concepție etc.) A face să-și piardă creditul, încrederea altora, considerația, a strica reputația. V. compromite, defăima. Prin pamflete... ai căutat să discreditezi pe membrii comitetului mîntuirii publice. CAMIL PETRESCU, T. II 603. Au inventat fabule nedemne ca să-l discrediteze. CARAGIALE, O. III 211. ◊ Refl. S-a discreditat printr-o acțiune nejustă.

discreditá (a ~) vb., ind. prez. 3 discrediteáză

discreditá vb., ind. prez. 1 sg. discreditéz, 3 sg. și pl. discrediteáză; conj. prez. 3 sg. și pl. discreditéze

DISCREDITÁ vb. 1. v. calomnia. 2. v. compromite.

DISCREDITÁ vb. I. tr., refl. A face ca cineva să-și piardă sau a-și pierde încrederea, creditul altora, a(-și) strica reputația. [< fr. discréditer, cf. it. discreditare].

DISCREDITÁ vb. tr., refl. a(-și) pierde reputația, a (se) compromite. (< fr. discréditer)

A SE DISCREDITÁ mă ~éz intranz. A-și pierde creditul, reputația; a se compromite. /<fr. discréditer

A DISCREDITÁ ~éz tranz. (persoane, teorii, organizații etc.) A face să se discrediteze; a compromite. /<fr. discréditer

discredità v. 1. a face să cază în discredit; 2. a pierde creditul.

Intrare: discredita

Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) discredita discreditare discreditat discreditând singular plural
discreditea discreditați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) discreditez (să) discreditez discreditam discreditai discreditasem
a II-a (tu) discreditezi (să) discreditezi discreditai discreditași discreditaseși
a III-a (el, ea) discreditea (să) discrediteze discredita discredită discreditase
plural I (noi) discredităm (să) discredităm discreditam discreditarăm discreditaserăm, discreditasem*
a II-a (voi) discreditați (să) discreditați discreditați discreditarăți discreditaserăți, discreditaseți*
a III-a (ei, ele) discreditea (să) discrediteze discreditau discredita discreditaseră
Intrare: discreditare
discreditare substantiv feminin

Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular discreditare discreditarea
plural discreditări discreditările
genitiv-dativ singular discreditări discreditării
plural discreditări discreditărilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)