13 definiții pentru destoinic

destóinic, ~ă a [At: TETRAEV. (1574), 4v / V: (înv) deas~, ~nec, dis~, dos~ / Pl: ~ici, ~ice / E: vsl достоин] 1 Demn de..., căruia i se cuvine ceva Si: vrednic. 2 Care este înzestrat cu posibilități intelectuale (remarcabile), pătrunzând cu mintea, înțelegând, pricepând ceva Si: priceput, (înv) pricepător. 3 Care posedă cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu sau care își cunoaște bine meseria Si: iscusit, îndemânatic, priceput, (asr) pricepător, (înv) practicos, practicist Vz. apt, capabil, competent. 4 (Fig; d. abstracte) Care se sprijină pe argumente solide Si: întemeiat, sigur.

DESTÓINIC, -Ă, destoinici, -ce, adj. (Despre oameni și acțiunile lor). 1. Vrednic, merituos. ♦ Isteț, îndemânatic. 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv) Capabil; p. ext. în măsură (să facă ceva); competent. – Cf. sl. dostoinŭ.

DESTÓINIC, -Ă, destoinici, -ce, adj. (Despre oameni și acțiunile lor). 1. Vrednic, merituos. ♦ Isteț, îndemânatic. 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv) Capabil; p. ext. în măsură (să facă ceva); competent. – Cf. sl. dostoinŭ.

DESTÓINIC, -Ă, destoinici, -e, adj. (Despre persoane și acțiunile lor) 1. Vrednic, meritos. Îi era vechi prieten ofițerul învățat și destoinic, căutat în saloane pentru spiritul său vioi, respectat și temut printre colegi pentru caracterul său neșovăitor. D. ZAMFIRESCU, R. 235. ♦ Isteț, îndemânatic. Doi destoinici slujitori ai agiei s-au ținut de mine, adulmecîndu-mă ca pe un vînat. SADOVEANU, Z. C. 144. 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv) În stare (de a face ceva), capabil; p. ext. în măsură (de a face ceva), competent. Dar bine, cum ai să ajungi tu... la Meca, cînd eu și nu știu dacă voi fi destoinic să desăvîrșesc așa călătorie ? MACEDONSKI, O. I. 436. Se simte destoinic a împărăți peste o țară așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Această blană... nu sînt destoinic ca să o prețuiesc. ODOBESCU, S. I 282.

destóinic adj. m., pl. destóinici; f. destóinică, pl. destóinice

destóinic adj. m.(sil. -stoi-), pl. destóinici; f. sg. destóinică, pl. destóinice

DESTÓINIC adj. v. competent.

Destoinic ≠ nedestoinic

destóinic (destóinică), adj. – Capabil, vrednic. Sl. dostoinŭ (Cihac, II, 95; Miklosich, Lexicon, 173; Miklosich, Slaw. Elem., 21), cu schimbarea pref. do- în des-.Der. destoinicie, s. f. (înv., demnitate, eminență; capacitate); nedestoinic, adj. (insuficient, inept); destoinici, vb. (a face vrednic, a da demnitate).

DESTÓINIC ~că (~ci, ~ce) Care merită (ceva); vrednic (de ceva); demn. /<sl. dostoïniku

destoinic a. apt, capabil. [Slav. DOSTOĬNIKŬ].

destóinic și (vechĭ) dost-, -ă adj. (vsl. do-stoĭnikŭ [ca de-slușesc îld. do-], d. stati, stoĭati, a sta. V. dostoĭanie). Vechĭ. Vrednic. Azĭ. Capabil, apt.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DESTÓINIC adj. bun, capabil, competent, dotat, experimentat, încercat, înzestrat, pregătit, priceput, valoros, versat, vrednic, (rar) preparát, (înv. și pop.) hárnic, (pop.) cercát, (înv.) ispitít, mî́ndru, práctic, practicós, practisít, putinciós. (Un inginer ~.)

Intrare: destoinic
destoinic adjectiv
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular destoinic destoinicul destoinică destoinica
plural destoinici destoinicii destoinice destoinicele
genitiv-dativ singular destoinic destoinicului destoinice destoinicei
plural destoinici destoinicilor destoinice destoinicelor
vocativ singular
plural