DEȘERT, -ARTĂ, (I) deșerți, -arte, adj., (II) deșerturi, s. n. I. Adj. 1. Care nu conține nimic în interior; gol. 2. (Despre terenuri, țări, regiuni) Lipsit de vietăți și de vegetație; pustiu. ♦ Nelocuit, nepopulat. 3. Fig. Lipsit de temei; amăgitor. 4. Fig. Fără rezultat; nefolositor, zadarnic. II. S. n. 1. Spațiu gol; pustietate. ◊ Loc. adv. În deșert = a) (în legătură cu privirea) în gol, fără țintă; b) în van, zadarnic. 2. Regiune cu climă aridă, cu ploi extrem de puține, în care viața vegetală și animală este foarte redusă, iar populația foarte rară; pustiu; 3. (În limbajul bisericesc; în expr.) A lua în deșert = a batjocori; a nesocoti. 4. (Pop.) Partea scobită a corpului la animale cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului. – Lat. (I) desertus, (II) din lat. desertum, fr. désert. corectat(ă)

VULPE, vulpi, s. f. I. 1. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust; vulpoaică (Vulpes vulpes). ◊ Vulpe argintie = specie de vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. ◊ Expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană. A tocmi vulpea din pădure = a negocia un lucru pe care nu-l ai (la îndemână). ♦ Blana acestui animal. 2. Fig. Persoană vicleană, șireată. II. 1. (Reg.) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. 2. Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică. 3. Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod. 4. Compuse; (Iht.) vulpe-de-mare = vatos; (Zool.) vulpea-deșertului = fenec. [Var.: hulpe s. f.] – Lat. vulpes.

desert sn [At: C. PETRESCU, Î. II,164 / Pl: ~uri / E: fr dessert] (Frm) 1 Fel de mâncare, de dulciuri, fructe, brânzeturi etc., care se servește la sfârșitul mesei. 2 Timp în care se servește această mâncare.

deșărt, ~ă sn vz deșert

deșert, ~eartă [At: PSALT. HUR. 80²/18 / V: (înv) desiert, (îrg) dașert, dăș~, dâșert, deșărt, dișart, dișert / S și: (înv) desert / Pl: ~rți, ~arte, ~uri / E: fr désert sn, lat desertus a, lat desertum] 1 a (D. recipiente, încăperi, spații închise) Care nu conține nimic înăuntru Si: deșertat² (1), gol. 2 a (Pop; udp „de”) Care este lipsit de... 3 a (Înv; d. arme de foc) Care este descărcat. 4 a (Îvp; d. plante) Sterp. 5 a (Reg; d. fructe) Viermănos. 6 a (Reg; d. copaci) Scorburos. 7 a (Înv; fig; d. oameni) Care este gol în interior. 8 a (Înv; fig; d. oameni) Sărac. 9 a (Îvr; fig) Fără rezultat. 10 sn (Înv; îlav) Cu ~ Fără reușită. 11 a (Îvr) Care nu și-a însușit un bun material al altuia. 12 sn (Fig) Stare de tristețe apăsătoare Si: gol. 13-14 sn, a (Fig) (Cuvinte, gânduri, manifestări omenești etc.) lipsite de conținut, de profunzime, de importanță Si: iluzoriu, înșelător. 15-16 sn, a (Fig) (Ceea) ce este lipsit de adevăr, de temei Si: neîntemeiat. 17-18 av, a (Fig) (Într-un mod) care denotă lipsă de siguranță, de statornicie Si: efemer, pieritor, trecător. 19 sn (Îlav) În ~ Inutil. 20 sn (D. privire; îal) Fără țintă. 21 a (înv; d. oameni, pex, d. viața, manifestările lor) Care este aplecat spre deșertăciune (2) Si: frivol, neserios, superficial. 22 a (Fig; d. oameni) Care manifestă o ambiție neîntemeiată, o dorință puternică de a face impresie Si: înfumurat, orgolios, vanitos, (pop) îngâmfat. 23 sn Regiune cu climă aridă, cu ploi extrem de puține, în care viața vegetală și animală este rară Si: pustiu. 24 a (D. locuri, ținuturi) Lipsit de vietăți și de vegetație. 25 a (Pex; d. locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică. 26 a (D. așezări omenești, locuințe) Care este lipsit (în întregime sau în cea mai mare parte) de oameni Si: nelocuit, nepopulat. 27 a (D. străzi, drumuri etc.) Fără trecători Si: necirculat. 28 a (Pex; d. străzi, drumuri) Care este lipsit de zgomot, de agitație. 29 sn (Înv) Pierdere în oameni (considerată în raport cu ansamblul inițial). 30 sn (Asr) Spațiu liber neocupat de cineva sau de ceva. 31 sn (Îvp) Parte scobită a corpului (la om și la animale), cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului Si: cavitate. 32 snp (Reg) Măruntaie. 33 sn (în limbajul bisericesc; îe) A lua în ~ A batjocori. 34 sn (Îlav) Cu ~ul Fără încărcătură în vehicul Si: descărcat.

dișart, ~ă a, sn vz deșert^[1] modificată

dișert sn vz deșert

vulpe sf [At: (a. 1449) DERS / V: hu~ / Pl: ~pi / E: ml vulpes] 1 Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust Si: vulpoaică (1) (Vulpes vulpes). 2 (Îc) ~-argintie Specie de vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. 3 (Îe) A avea ochi de ~ A avea o privire vicleană. 4 (Îe) A tocmi ~a din pădure A negocia un lucru pe care nu îl ai (la îndemână). 5 (Îe) A umbla cu ~a în sac A recurge la procedee incorecte. 6 (Îe) A-i intra ~a în sac A nu mai ști ce să facă pentru a scăpa dintr-o încurcătură. 7 (Îae) A-și pierde cumpătul. 8-9 (Prc) Blana prelucrată a vulpii (1-2). 10 (Fig) Persoană vicleană, ipocrită. 11 (Reg) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, trebuie să-l dea flăcăilor din satul miresei. 12 Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică. 13 Ferestruică în acoperișul caselor țărănești prin care iese fumul din pod. 14 (Iht; îc) ~-de-mare Vatos (Raja clavata). 15 (Zlg; îc) ~a-deșertului Fenec² (Fennecus zerda).

vulpe s.f. I 1 (zool.) Mamifer carnivor, sălbatic, din familia canidelor, de mărimea unui cîine, cu blana deasă, roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust, care se hrănește mai ales cu animale mici și cu păsări (Vulpes vulpes); vulpoaică. Au simțit vreo vulpe prin împrejur (SLAV.). ◊ Vulpe polară (sau albă) = (specie de) vulpe cu blana de culoare brună sau cenușie-albăstruie vara și albă iama, care trăiește în regiunile polare (Vulpes lagopus). Vulpe argintie = (speacie de) vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu, obținută prin selecție din vulpile canadiene (Vulpes fulva argentata). ◊ expr. A tocmi vulpea din pădure = a neegocia un lucru pe care nu-l ai (la îndemînă). Să nu mai tocmim vulpea din pădure; să nu ne mai certăm pe ceea ce nu are nimeni dintre noi (BOLL.). ◊ compar. (cu aluzie la șiretenia animalului, la agerimea ochilor etc.) Patrioții... cu evlavie de vulpe, ca în strane șed pe locuri Și aplaudă (EMIN.). △ expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană. ♦ Blană de vulpe (prelucrată). Comisoaia Ilisafta se întinse în lungul divanului..., strîngînd pe sine scurteica de vulpe (SADOV.). ♦ Obiect de îmbrăcăminte confecționat din această blană. 2 fig. Persoană vicleană, șireată, abilă. Ești tînăr încă, naiv, ăsta e vulpe bătrînî, își face treburile cu dumneata (CĂL.). 3 Compuse: (iht.) vulpe-de-mare = pește marin, cu corpul rombic, turtit și lățit dorsoventral, acoperit cu spini, asemănător cu calcanul, din ficatul căruia se extrage vitamina A (Raja clavata); vatos; (zool.) vulpea-deșertului = fenec (Fennecus zerda). II 1 (reg.) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. Plătește..., fără cea mai mică împotrivire, vulpea cerută (POP.). 2 (vit.) Varietate de struguri, cu ciorchinele lung, cu boabele dulci, de culoare roșie înainte de coacere (înșelătoare la privire), care produce un vin roșu. Avusese o vie, numai vulpe și mischet, la Dealul-Mare (BASS.). 3 (reg.) Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod. • pl. -i. și hulpe s.f. /lat. vulpes, – is.

DEȘERT, -ARTĂ, (1) deșerți, -arte, adj., (II) deșerturi, s. n. I. Adj. 1. Care nu conține nimic în interior; gol. 2. (Despre terenuri, țări, regiuni) Lipsit de vietăți și de vegetație; pustiu. ♦ Nelocuit, nepopulat. 3. Fig. Lipsit de temei; amăgitor. 4. Fig. Fără rezultat; nefolositor, zadarnic. II. S. n. 1. Spațiu gol; pustietate. ◊ Loc. adv. În deșert = a) (în legătură cu privirea) în gol, fără țintă; b) în van, zadarnic. 2. Regiune cu climă aridă, cu ploi extrem de puține, în care viața vegetală și animală este foarte redusă, iar populația foarte rară; pustiu; 3. (În limbajul bisericesc; în expr.) A lua în deșert = a batjocori; a nesocoti. 4. (Pop.) Partea scobită a corpului la animale cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului. – Lat. (I) desertus, (II) din lat. desertum, fr. désert.

VULPE, vulpi, s. f. I. 1. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust; vulpoaică (Vulpes vulpes). ◊ Vulpe argintie = specie de vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. ◊ Expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană. A tocmi vulpea din pădure = a negocia un lucru pe care nu-l ai (la îndemână). ♦ Blana acestui animal. 2. Fig. Persoană vicleană, șireată. II. 1. (Reg.) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. 2. Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică. 3. Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod. 4. Compuse: (Iht.) vulpe-de-mare = vatos; (Zool.) vulpea-deșertului = fenec. [Var.: hulpe s. f.] – Din lat. vulpes.

DESERT, deserturi, s. n. Fel de mîncare mai ușoară, care se servește la sfîrșitul mesei (brînză, fructe, prăjituri etc.); timpul cînd se servește acest fel de mîncare. Pîinea rămăsese întreagă. Copiii cerură cîte-o felie goală, la sfîrșit - desert. C. PETRESCU, Î. II 164.

DEȘERT¹, deșerturi, s. n. 1. Spațiu gol, pustietate. Cu cine se înlocuia deșertul ce se făcea în rangurile acestor luptători? NEGRUZZI, S. I 345. ◊ (Cu nuanță afectivă) Simți tu, de departe, ce deșert cumplit Lași între prieteni care te-au iubit? ALECSANDRI, P. I 231. ◊ Loc. adv. (În legătură cu privirea) În deșert = în gol, fără o țintă anumită. Cu ochii umezi și pierduți în deșert... avu o clipă de încremenire. HOGAȘ, M. N. 26. Sta așa la fereastră, cu ochii pierduți și adînciți în deșert. VLAHUȚĂ, O. A. III 79. Cu deșert = cu nimic, cu gol. Străbătu cele patru părți ale tărîmului de jos și se întoarse cu deșert. ISPIRESCU, L. 90. Un poloboc cu vin... Iar altu cu deșărt. DONICI, F. 35. 2. Regiune cu ploi extrem de puține, în care viața vegetală și animală este foarte redusă iar populația foarte rară. Deșertul Saharei. ▭ În depărtare se zăresc albe zidurile cetății, și în urma lor se întinde un deșert de nisip roșu. BART, S. M. 22. Dar mai colo se zărește Cel deșert spăimîntător, Unde viața își oprește Pasu-i verde, rîzător. BOLINTINEANU, O. 186. Încotro-ntorci ochii și oriîncotro privești, Nimic nu se mai arată, deșertul îl întîlnești. ALEXANDRESCU, P. 54. ◊ Fig. Peste deșertul înalt și plin de lumină al văilor adinci, numai gaia, cu țipet flămînd și ascuțit, spinteca văzduhurile. HOGAȘ, M. N. 170. 3. (În loc. adv.) În deșert = în zadar, zadarnic, în van, degeaba. În deșert am mai așteptat. RETEGANUL, P. I 73. Biata femeie în deșert spuse că era săracă... căci vizirul nu luă vorbele ei în seamă. POPESCU, B. I 105. Boierii se adunau în deșert ca să chibzuiască. ODOBESCU, S. I 324. Lupta ce-mi lupta În deșert era. TEODORESCU, P. P. 414. ♦ (În limbajul bisericesc, în expr.) A lua în deșert (mai ales cu privire la numele lui dumnezeu) = a batjocori. 4. (Popular) Partea scobită a corpului (la om și la animale) cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului. Întorcînd baltagul, omul s-a opintit cu el în deșertul calului. SADOVEANU, B. 279. Căluțul sta afară, în viscol. Din pricina deșerturilor goale, șoldurile păreau ieșite afară, ascuțite. SANDU-ALDEA, U. P. 62. După ce-ai numarat, de la deșert, trei coaste. ȘEZ. III 203.^[1]

DESERT s.n. Fel de mîncare care se servește la sfîrșitul mesei și constă din fructe, prăjituri etc.; moment la care este servit acest fel de mîncare. [< fr. dessert].

DEȘERT s.n. 1. Spațiu gol; pustiu, pustietate. 2. Regiune întinsă, nisipoasă, cu ploi puține, lipsită de vegetație și cu populație foarte rară. [< lat. desertus, cf. fr. désert].

DESERT s. n. fel de mâncare care se servește la sfârșitul mesei, din fructe, prăjituri etc.; momentul servirii lui. (< fr. dessert)

DESERT ~uri n. 1) Fel de mâncare constând de obicei din fructe sau dulciuri și servit la sfârșitul mesei. 2) Moment al mesei când se servește acest fel de mâncare. /<fr. dessert

DEȘERT² ~uri n. 1) Spațiu gol. ◊ A ieși cu ~ul a ieși cuiva înainte cu căldarea goală. În ~ a) în gol; b) fără rost; zadarnic. 2) Regiune întinsă nisipoasă (aproape) lipsită de vegetație din cauza aridității solului; pustiu. 3) pop. (la om și la animale) Parte a corpului dintre ultima coastă și șold. /<lat. desertum, fr. désert

desert n. 1. ultimul rând de bucate; 2. brânzeturi, fructe servite la desert (= fr. dessert).

deșert a. 1. gol, nelocuit; 2. fig. nefolositor, zadarnic: vise deșerte; 3. nestatornic, trecător: gloria e deșeartă; 4. fără temeiu: credințe deșerte. [Lat. DESERTUS]. ║ n. 1. loc, țară aridă și fără locuitori: dorințele omenirii ’n lung deșert pierdute AL.; 2. pl. deșerturile, partea corpului dela marginea coastelor până la șolduri. [Lat. DESERTUM]. ║ adv. în deșert, în zadar, fără folos.

*desért n., pl. urĭ (fr. dessert, d. desservir, a servi ultimu fel de mîncare la masă). Ultimu fel de mîncare la masă, propriŭ vorbind, plăcinta, fructele și alte lucrurĭ dulcĭ. Uniĭ mănîncă și brînză la desert.

1) deșért, deșeártă și deșártă adj., pl. deșerte (lat. de-sĕrtus, part. de-serére, a părăsi [serére, a înșira]; fr. désert, sp. desierto. V. serie, dezertor, a-serțiune). Gol, nelocuit, pustiŭ: țară deșeartă. Neplin, vid (nu în înțelesu fizic, adică „fără aer”, ci „fără lichid” orĭ „fără solid”): butelie, cutie deșeartă. Fig. Zadarnic, van, himeric, ireal: speranță, glorie deșeartă. Vanitos: om deșert. În deșert, de geaba, în zadar, în van: în deșert lupțĭ contra dreptățiĭ! S.n., pl. urĭ. Pustie, pustiŭ, țară fără locuitorĭ: Sahara e un deșert. Partea care e supt coaste la corpu animalelor: lovitura dată în deșert produce mare durere (V. ie 2.). Vechĭ. S.n. și f. Deșertăciune.

desert s. n., pl. deserturi

deșert² s. n., pl. deșerturi

desert s. n., pl. deserturi

deșert² s. n., pl. deșerturi

desert s. n., pl. deserturi

deșert s. n., pl. deșerturi

în deșert.

CORABIA DEȘERTULUI s. v. cămilă.

DEȘERT adj., s. 1. adj. v. gol. 2. adj. v. pustiu. 3. adj. v. nelocuit. 4. s. (GEOGR.) pustietate, pustiu, (rar) pustiire, (reg.) pustieșag, (înv.) ariniș, pustiiciune. (~ul Sahara.) 5. s. (GEOGR.) deșert de argilă v. takâr; deșert de nisip v. erg; deșert de piatră v. hamadă. 6. s. (ANAT.) flămânzare, (pop.) bărdăhan, (prin Ban.) slabină. (~ la animalele rumegătoare.)

VULPEA DEȘERTULUI s. v. fenec.

DEȘERT adj., s. 1. adj. gol, vid, (înv. și pop.) sec, secat, (înv.) pustiu. (Un vas ~.) 2. adj. gol, necultivat, pustiu, sălbatic, vid, (înv. și reg.) săcret, (înv.) pustiicios, pustiit. (Un loc, un ținut ~.) 3. adj. gol, nelocuit, nepopulat, pustiu, (înv.) pustiicios. (Oraș ~.) 4. s. pustietate, pustiu, (rar) pustiire, (reg.) pustieșag, (înv.) ariniș, pustiiciune. (~ Saharei.) 5. s. (ANAT.) flămînzare, (pop.) bărdăhan, (prin Ban.) slabină. (~ la animalele rumegătoare.) erată

vulpea-deșertului s. v. FENEC.

MARELE DEȘERT DE NISIP (GREAT SANDY DESERT [greit sændi dézət]), deșert situat în NV Australiei, la N de Tropicul Capricornului; c. 360 mii km². Dune, lacuri sărate (Dora, Auld ș.a.).

MARELE DEȘERT VICTORIA (GREAT VICTORIA DESERT [greit viktóriə dézət]), deșert în SV Australiei, extins pe 725 km de la E la V; c. 300 mii km². Dune.

PAINTED DESERT [péintid dézət], vastă zonă aridă (podiș cu alt. max de 1.370 m) în S.U.A. (Arizona) situată la E de Marele Canion (Grand Canyon) și la NE de râul Little Colorado; 19,4 mii km²; lungime: 240 km; lățime: 20-80 km. Acțiunea combinată a vântului, ploilor și gelivației asupra unor roci cu rezistență diferită la eroziune a creat un relief spectaculos, cu stânci divers colorate și câmpuri de pietre. Climat secetos, cu precipitații reduse (127-229 mm/an) și temperaturi extreme, ce variază între -31°C și 41°C. Vegetație semiaridă, rară. Fosile. Inclus în mare parte în teritoriul ocupat de rezervațiile indienilor navajo și hopi. În partea de SE se află Pădurea Pietrificată (381 km²).

Vox clamantis în deserto (lat. „Vocea celui care strigă în deșert”) – Evanghelia lui Matei (cap. III; v. 3), unde se pomenește de predicile lui loan Botezătorul în pustiul Iudeei. Întrebat de evrei cine este, el răspunse: „Sînt glasul celui care strigă în pustiu”. Cu timpul expresia și-a lepădat atît straiul religios, cît și sensul propriu al cuvîntului „pustiu”, adoptînd pe cel figurat și laic, care înseamnă: a vorbi în deșert, adică zadarnic; un glas ce nu-i ascultat. BIB.

a vorbi în deșert / la pereți / surzilor expr. a vorbi fără a reuși să-și impună punctul de vedere, să se facă înțeles, să obțină lucrul dorit etc.

deșertul păduchilor expr. (glum.) chelie.