3 intrări

17 definiții

DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ Refl. (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. – Din lat. *diffamiare.

Prez. ind. și.: defáim (vezi DEX'98). - LauraGellner

DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. și.: defáim] – Din lat. *diffamiare.

DEFĂIMÁ, defáim, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputația cuiva; a bîrfi, a huli, a ponegri, a calomnia. Defăimat ești, ponegrit de asemeni, însă asta-i spre folosul domniei-tale. SADOVEANU, Z. C. 152. E bine că omul vrodată P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată. PANN, P. V. I 13. ♦ Refl. (Rar) A se compromite, a se face de rîs. Nu vedeți, nerușinați, Cît o să vă defăimați? TEODORESCU, P. P. 105. 2. (Învechit) A disprețui, a desconsidera, a subaprecia, a nu lua în seamă, a înjosi, a umili. Oh ! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima. NEGRUZZI, S. I 22. Cine mă defaim' o dată, eu de rudă nu-l cunosc. DACIA LIT. 143. – Prez. ind. și: defăimez.

defăimá (a ~) (-făi-) vb., ind. prez. 3 defăimeáză

defăimá vb. (sil. -făi-), ind. prez. 1 sg. defăiméz, 3 sg. și pl. defaimeáză

defáimă sf [At: (a. 1783) IORGA, S. D. XII, 106 / V: (îvr) ~ámă / Pl: ~me / E: drr defăima] (Înv) 1 Defăimare (7). 2 (Îe; înv) A lua în ~ A lua în batjocură. 3 Blamare. 4 Calomniere. 5 Hulire.

defăimá vt [At: COD. VOR. 109/20 / V: ~fai~, ~faiumá, ~famá, ~ămá, desf~, difaimá / Pzi: ~fáim, ~méz și (înv) ~ắim / E: it diffamare, lat *diffamiare] (C. i. oameni) 1 vt (Înv) A îndepărta cu dispreț și cu dojană. 2 vt (Înv) A subaprecia. 3 vt (Înv) A desconsidera. 4 vt (Înv) A înjosi. 5 vt (Înv) A umili. 6 vt (Înv) A detesta. 7 vt A vorbi de rău Si: a bârfi, a ponegri. 8 vt A blama. 9 vt A calomia. 10 vt A huli. 11-12 vtr A (se) compromite. 13 vr A decădea. 14 vt (Înv) A profana. 15 vt (Înv) A critica vehement. 16 vt (Înv) A condamna. 17 vt (Înv) A stigmatiza. 18 vt (Îvr) A anula un act. 19 vr (Reg; îf desf~) A se preface.

DEFĂIMÁ vb. v. calomnia.

DEFĂIMÁ vb. v. desconsidera, disprețui, nesocoti.

A defăima ≠ a cinsti, a elogia, a lăuda, a glorifica, a preamări, a venera

defáimă (-me), s. f. – Ponegrire, calomniere. Lat. *diffamia (Pușcariu 495; Rosetti, I, 165), format ca infamia. Este cuvînt înv. și rar. În general, cercetătorii preferă să plece de la vb. *diffamāre, prin intermediul unei var. pop. *diffamiāre (Lambrior 372; Candrea-Dens., 477; Tiktin; Candrea). – Der. defăima, vb. (a ponegri, a calomnia, a discredita), apare din sec. XVII; defăimător, adj. (care defăimează). Cf. faimă.

A DEFĂIMÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A vorbi de rău; a ponegri; a cleveti; a calomnia; a denigra; a blama; a bârfi; a huli; a ponosi. 2) A pune într-o situație de inferioritate, lezând demnitatea; a umili; a înjosi. [Sil. -făi-ma] /<lat. difamiare

defăimà v. a vorbi de rău. [Tras din defaimă = lat. DIFFAMIA].

*defáĭm, a -făĭmá v. tr. (d. faĭmă saŭ lat. pop. dĭffamiare, cl. defámo și diffámo, -are, a defăĭma). Critic, vorbesc de răŭ, calomniez. – Și defăĭm, defăĭmez și desfaĭm.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DEFĂIMÁ vb. a (se) bîrfi, a (se) blama, a (se) calomnia, a (se) cleveti, a (se) denigra, a (se) discredita, a (se) ponegri, (livr.) a (se) detracta, a (se) vitupera, (înv. și pop.) a (se) ocărî, (pop.) a (se) huli, a (se) năpăstui, a (se) povesti, (prin Olt.) a (se) publica, (înv.) a (se) balamuți, a (se) măscări, a (se) mozaviri, a (se) pohlibui, a (se) ponosi, a (se) ponoslui, a (se) prilesti, a (se) vrevi, (fam. fig.) a (se) încondeia, (pop. fig.) a (se) înnegri. (De ce îl ~ pe nedrept?)

defăimá vb. v. DESCONSIDERA. DISPREȚUI. NESOCOTI.

Intrare: defaima
defaima
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.
Intrare: defaimă
defaimă
substantiv feminin (F1) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular defaimă defaima
plural defaime defaimele
genitiv-dativ singular defaime defaimei
plural defaime defaimelor
vocativ singular
plural
Intrare: defăima
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) defăima defăimare defăimat defăimând singular plural
defăimea defăimați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) defăimez (să) defăimez defăimam defăimai defăimasem
a II-a (tu) defăimezi (să) defăimezi defăimai defăimași defăimaseși
a III-a (el, ea) defăimea (să) defăimeze defăima defăimă defăimase
plural I (noi) defăimăm (să) defăimăm defăimam defăimarăm defăimaserăm, defăimasem*
a II-a (voi) defăimați (să) defăimați defăimați defăimarăți defăimaserăți, defăimaseți*
a III-a (ei, ele) defăimea (să) defăimeze defăimau defăima defăimaseră
verb (VT18) infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) defăima defăimare defăimat defăimând singular plural
defaimă defăimați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) defaim (să) defaim defăimam defăimai defăimasem
a II-a (tu) defaimi (să) defaimi defăimai defăimași defăimaseși
a III-a (el, ea) defaimă (să) defaime defăima defăimă defăimase
plural I (noi) defăimăm (să) defăimăm defăimam defăimarăm defăimaserăm, defăimasem*
a II-a (voi) defăimați (să) defăimați defăimați defăimarăți defăimaserăți, defăimaseți*
a III-a (ei, ele) defaimă (să) defaime defăimau defăima defăimaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)