contrazicere sf [At: (a. 1855) URICARIUL IV, 439/26 / Pl: ~ri / E: contrazice] 1 Contradicție (5). 2 Dezacord. 3 Opoziție.

CONTRAZICERE, contraziceri, s. f. Faptul de a (se) contrazice; contradicție, dezacord, opoziție. Îi venea parcă s-o ieie drept o smintită și se temea s-o irite prin contraziceri. SLAVICI, O. I 387. Mai sînt și alte contraziceri în amîndouă articolele. GHEREA, ST. CR. II 72.

CONTRAZICERE s.f. Faptul de a (se) contrazice; contradicție; dezacord. [< contrazice].

contrazicere f. 1. contradicțiune; 2. răspuns juridic la declarațiunile părții adverse: fără contrazicere, fără a se putea zice încontra, sigur.

*contrazícere f. Acțiunea de a saŭ de a te contrazice. Spirit de contrazicere, care contrazice (combate) tot. Fără contrazicere (după fr. sans contredit), sigur, fără să se poată spune ceva contrar.

CONTRAZICE, contrazic, vb. III. 1. Tranz. A susține contrariul celor spuse de cineva; a nega. 2. Tranz. A nu se potrivi, a fi în opoziție, a fi incompatibil cu ceva; a dezminți ceva. 3. Refl. A spune ceva în opoziție cu cele afirmate anterior de tine însuți. 4. Refl. recipr. (Despre susținătorii unor opinii, unor afirmații etc.) A avea păreri deosebite, a nu fi de acord unii cu alții. ♦ (Despre afirmații, depoziții etc.) A nu se potrivi unele cu altele; a se ciocni. – Contra¹- + zice (după fr. contredire).

contrazice [At: GHEREA, ST. CR. II, 255 / Pzi: contrazic / E: contra³ + zice după fr contredire] 1 vt A susține contrariul celor spuse de cineva Si: a nega. 2 vt (Jur) A aduce în fața instanței, ca probe, depoziții ale martorilor, contrare celor susținute de partea adversă. 3 vi A fi incompatibil cu ceva. 4 vt A dezminți. 5 vr A spune contrariul celor afirmate anterior de propria persoană. 6 vr (D. susținătorii unor opinii, afirmații) A nu fi de acord unii cu alții. 7 vr (D. afirmații, depoziții) A nu se potrivi unele cu altele.

CONTRAZICE, contrazic, vb. III. 1. Tranz. A susține contrarul celor spuse de cineva; a nega. 2. Tranz. A nu se potrivi, a fi în opoziție, a fi incompatibil cu ceva; a dezminți ceva. 3. Refl. A spune ceva în opoziție cu cele afirmate anterior de tine însuți. 4. Refl. recipr. (Despre susținătorii unor opinii, unor afirmații etc.) A avea păreri deosebite, a nu fi de acord unii cu alții. ♦ (Despre afirmații, depoziții etc.) A nu se potrivi unele cu altele; a se ciocni. – Contra¹- + zice (după fr. contredire).

CONTRAZICE, contrazic, vb. III. 1. Tranz. (De obicei cu privire la persoane) A susține contrarul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva. V. obiecta, combate. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte sau să-l contrazică. BART, E. 325. 2. Tranz. A dezminți, a nu se potrivi, a fi în dezacord, a fi în opoziție, a fi incompatibil cu ceva. Ceea ce, în adevăr, trebuie să cerem e ca acele întîmplări să fie posibile, să nu contrazică caracterul personajelor și să fie necesare pentru dramă. GHEREA, ST. CR. II 255. 3. Refl. A spune ceva necorespunzător celor afirmate înainte de tine însuți, a fi în dezacord cu tine însuți. Adela avea dreptate. Mă contraziceam. IBRĂILEANU, A 30. 4. Refl. reciproc. (Despre susținătorii unor opinii, afirmații etc.) A avea păreri deosebite, a nu fi de acord. Cronicarii se contrazic asupra desfășurării acestui eveniment. ♦ (Despre afirmații, depoziții etc.) A se ciocni, a nu se potrivi. Depozițiile martorilor se contraziceau.

CONTRAZICE vb. III. 1. tr. A susține contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva. 2. tr. A fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminți. 3. refl. A fi în dezacord cu tine însuți. 4. refl. (Despre susținătorii unor afirmații etc.) A fi în contrazicere unii cu alții, a avea păreri deosebite. ♦ (Despre idei, afirmații, mărturii) A nu se potrivi unele cu altele. [P.i. contrazic. / < contra- + zice, după lat. contradicere].

CONTRAZICE vb. I. tr. 1. a susține contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva. 2. a fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminți. II. refl. 1. a fi în dezacord cu sine însuși. 2. (despre susținătorii unor afirmații etc.) a fi în contrazicere unii cu alții, a avea păreri deosebite. ◊ (despre idei, afirmații, mărturii) a nu se potrivi unele cu altele. (după fr. contredire, lat. contradicere)

A CONTRAZICE contrazic tranz. 1) (persoane) A întrerupe, exprimând o opinie contrară; a contra. 2) (declarații, fapte, fenomene) A pune la îndoială; a considera ca fiind discutabil. /contra- + a zice

A SE CONTRAZICE mă contrazic intranz. 1) A emite idei contrare celor afirmate anterior. 2) (despre adepții unor opinii, teze etc.) A discuta în contradictoriu; a se contra. 3) (despre opinii, afirmații etc.) A fi în contradicție; a se bate cap în cap; a se ciocni. /contra- + a zice

contrazice v. 1. a zice contrarul; 2. a fi în contrazicere cu sine însuș.

*contrazíc, -zís, a -zíce v. tr. (contra și zic, după fr. contredire). Spun ceva contra celor spuse de altu. V. refl. Spun saŭ fac ceva contrar celor spuse orĭ făcute de mine în ainte.

contrazicere s. f., g.-d. art. contrazicerii; pl. contraziceri

contrazicere s. f., g.-d. art. contrazicerii; pl. contraziceri

contrazicere s. f. → zicere

contrazice (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. contrazic, 3 sg. contrazice, perf. s. 1 sg. contrazisei, 1 pl. contraziserăm, m.m.c.p. 1 pl. contraziseserăm; conj. prez. 1 sg. să contrazic, 3 să contrazică; imper. 2 sg. afirm. contrazi, neg. nu contrazice; ger. contrazicând; part. contrazis

contrazice (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. contrazic, 1 pl. contrazicem, 2 pl. contraziceți, perf. s. 3 sg. contrazise, imper. 2 sg. contrazi, neg. nu contrazice; ger. contrazicând; part. contrazis

contrazice vb. → zice

contrazic.

CONTRAZICERE s. 1. v. contradicție. 2. (pop.) încontrare. (A avut o ~ cu...)

CONTRAZICERE s. 1. contradicție, nepotrivire, (livr.) incongruență. (E o ~ în ceea ce spune.) 2. (pop.) încontrare. (A avut o ~ cu...)

CONTRAZICE vb. 1. v. infirma. 2. v. opune. 3. (rar) a contra. (A ~ pe cineva.) 4. (pop.) a se încontra. (A se ~ cu cineva.) 5. v. dezice.

CONTRAZICE vb. 1. a dezminți, a infirma. (Acest fapt ~ părerea curentă.) 2. a se opune, (fig.) a se ciocni. (Interese care se ~.) 3. (rar) a contra. (A ~ pe cineva.) 4. (pop.) a se încontra. (A se ~ cu cineva.) 5. a se dezice. (Te rog să nu te ~!)

contrazice (-c, -is), vb. – A susține contrariul, a nega. Tradus din fr. contredire și conjugat ca a zice. – Der. contrazicere (var. contradicție), s. f.; contradictor (var. contradictoriu, contrazicător), adj.